32006L0123

DIRECTIVA 2006/123/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI

din 12 decembrie 2006

privind serviciile în cadrul pieţei interne

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 47 alineatul (2) prima şi a treia tezăşi articolul 55,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European1,

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor2,

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat3,

întrucât:

(1) Comunitatea Europeană are ca obiectiv stabilirea unor legături din ce în ce mai strânse între statele şi popoarele Europei şi asigurarea progresului economic şi social. În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din tratat, piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a serviciilor. În conformitate cu articolul 43 din tratat, libertatea de stabilire este asigurată. Articolul 49 din tratat stabileşte dreptul de a presta servicii în cadrul Comunităţii. Eliminarea barierelor în calea dezvoltării activităţilor de servicii dintre statele membre este esenţială în vederea consolidării integrării popoarelor Europei şi promovării unui progres economic şi social echilibrat şi durabil. În eliminarea acestor bariere este esenţial să se asigure că dezvoltarea activităţilor de servicii contribuie la îndeplinirea misiunii menţionate la articolul 2 din tratat, şi anume de a promova în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibratăşi durabilă a activităţilor economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncăşi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, o creştere durabilăşi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului, creşterea nivelului şi calităţii vieţii şi coeziunea economicăşi socialăşi solidaritatea între statele membre.

(2) O mai mare concurenţă a pieţei serviciilor este esenţială pentru a promova creşterea economicăşi crearea de locuri de muncă în Uniunea Europeană. În prezent, numeroase bariere în cadrul pieţei interne îi împiedică pe prestatorii de servicii, în special întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), să îşi extindă activităţile dincolo de frontierele naţionale şi să profite de toate avantajele pieţei interne. Această situaţie scade competitivitatea la nivel mondial a prestatorilor de servicii din Uniunea Europeană. O piaţă

1 JO C 221, 8.9.2005, p.113 2 JO C 43, 18.2.2005, p. 18 3 Avizul Parlamentului European din 16 februarie 2006 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial), Poziţia Comună a Consiliului din 24 iulie 2006 (JO C 270 E, 7.11.2006, p.1) şi Poziţia Parlamentului European din 15 noiembrie 2006. Decizia Consiliului din 11 decembrie 2006.

liberă care obligă statele membre să elimine restricţiile în calea circulaţiei transfrontaliere a serviciilor, crescând totodată transparenţa şi asigurând o mai bună informare a consumatorilor, ar oferi consumatorilor o posibilitate mai mare de a alege şi servicii de calitate mai bună, la preţuri mai mici.

(3) Raportul Comisiei privind „Starea pieţei interne a serviciilor“ a realizat un inventar al unul număr mare de bariere care împiedică sau încetinesc dezvoltarea serviciilor între statele membre, în special a celor oferite de IMM-uri, care predomină în sfera serviciilor. În raport se concluzionează că, la zece ani după ce piaţa internă a fost considerată realizată, există încă un decalaj major între viziunea unei economii integrate a Uniunii Europene şi realitatea trăită de cetăţenii şi prestatorii de servicii europeni. Barierele afectează o gamă largă de activităţi de servicii, printre care ansamblul etapelor de activitate ale prestatorului şi prezintă un număr de trăsături comune, inclusiv faptul că acestea rezultă deseori din proceduri administrative excesiv de greoaie, din insecuritatea juridică cu privire la activităţile transfrontaliere şi din lipsa de încredere reciprocă între statele membre.

(4) Întrucât serviciile constituie motorul creşterii economice şi reprezintă 70% din PIB şi din locurile de muncă în majoritatea statelor membre, această fragmentare a pieţei interne are un impact negativ asupra întregii economii europene, şi în special asupra competitivităţii IMM­urilor şi circulaţiei lucrătorilor şi restricţionează accesul consumatorilor la o mai mare varietate de servicii la preţuri competitive. Este important să se sublinieze că sectorul serviciilor este un sector cheie în ceea ce priveşte locurile de muncă pentru femei, în special, şi că acestea, prin urmare, ar beneficia într-o mare măsură de noile oportunităţi oferite de realizarea pieţei interne a serviciilor. Parlamentul European şi Consiliul au subliniat că eliminarea barierelor juridice în calea realizării unei adevărate pieţe interne este prioritară pentru atingerea obiectivului stabilit de Consiliul European de la Lisabona din 23 – 24 martie 2000, de a creşte gradul de ocupare a forţei de muncăşi coeziunea socialăşi de a ajunge la o creştere economică durabilă, astfel încât Uniunea Europeană să devină cea mai competitivăşi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume până în anul 2010, însoţită de o ameliorare cantitativăşi calitativă a locurilor de muncă. Înlăturarea acestor bariere,  asigurând totodată un model social european avansat, este o condiţie de bază pentru depăşirea dificultăţilor întâlnite în realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona şi pentru relansarea economiei europene, în special în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncăşi investiţiile. În consecinţă, este necesară realizarea unei pieţe interne a serviciilor, păstrându­se un echilibru corespunzător între deschiderea pieţei şi protecţia serviciilor publice, a drepturilor sociale şi a drepturilor consumatorilor.

(5) În consecinţă, este necesar să fie eliminate barierele din calea libertăţii de stabilire a prestatorilor în statele membre şi barierele din calea liberei circulaţii a serviciilor între statele membre şi să li se garanteze beneficiarilor şi prestatorilor securitatea juridică necesară exercitării efective a acestor două libertăţi fundamentale prevăzute de tratat. Întrucât barierele din calea pieţei interne a serviciilor afectează atât operatorii care doresc să se stabilească în alte state membre, cât şi pe cei care prestează un serviciu într-un alt stat membru fără a fi stabiliţi acolo, este necesar ca prestatorii să aibă posibilitatea să îşi dezvolte activităţile de servicii în cadrul pieţei interne, fie prin stabilirea într-un stat membru, fie utilizând libera circulaţie a serviciilor. Prestatorii ar trebui să poată alege între cele două libertăţi în funcţie de strategia lor de dezvoltare în fiecare stat membru.

(6) Aceste bariere nu pot fi eliminate numai prin aplicarea directă a articolelor 43 şi 49 din tratat, întrucât, pe de o parte, soluţionarea lor caz cu caz prin proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cauză ar fi, în special după extindere, extrem de complicate pentru instituţiile naţionale şi comunitare şi,pe dealtă parte ridicarea

mai multor bariere necesită o coordonare prealabilă a sistemelor juridice naţionale, inclusiv instituirea cooperării administrative. Astfel cum a fost recunoscut de către Parlamentul European şi Consiliu, un instrument legislativ comunitar face posibilă obţinerea unei autentice pieţe interne pentru servicii.

(7) Prezenta directivă stabileşte un cadru juridic general de care beneficiază o mare varietate de servicii, luând în considerare trăsăturile specifice ale fiecărui tip de activitate sau ale fiecărei profesii şi sistemul acestora de reglementare. Acest cadru se bazează pe o abordare dinamică şi selectivă care constă în eliminarea cu prioritate a barierelor care pot fi eliminate rapid, iar în privinţa celorlalte, lansarea unui proces de evaluare, consultare şi armonizare complementară a unor aspecte specifice, ceea ce va permite modernizarea progresivăşi coordonată a sistemelor naţionale de reglementare pentru activităţile de servicii, care este esenţială pentru realizarea unei adevărate pieţe interne a serviciilor până în anul 2010. Este necesar să se prevadă o combinaţie echilibrată de măsuri care să includă armonizarea focalizată, cooperarea administrativă, dispoziţia privind libertatea de a presta servicii şi încurajarea elaborării unor coduri de conduită cu privire la anumite aspecte. Această coordonare a regimurilor legislative naţionale ar trebui să asigure un grad înalt de integrare juridică comunitarăşi un nivel înalt de protecţie a obiectivelor de interes general, în special protecţia consumatorilor, care este vitală pentru stabilirea încrederii între statele membre. Prezenta directivă ia, de asemenea, în consideraţie alte obiective de interes general, inclusiv protecţia mediului, siguranţa publicăşi sănătatea publică, precum şi necesitatea de a se conforma legislaţiei muncii.

(8) Dispoziţiile prezentei directive referitoare la libertatea de stabilire şi la libera circulaţie a serviciilor ar trebui aplicate doar în măsura în care activităţile respective sunt deschise concurenţei, astfel încât statele membre să nu fie obligate să liberalizeze serviciile de interes economic general sau să privatizeze organismele publice care furnizează astfel de servicii, şi nici să desfiinţeze monopolurile existente pentru alte activităţi sau anumite servicii de distribuţie.

(9) Prezenta directivă se aplică numai cerinţelor care afectează accesul sau exercitarea unei activităţi de servicii. În consecinţă, aceasta nu se aplică unor cerinţe precum normele de circulaţie rutieră, normele privind amenajarea sau dezvoltarea teritoriului, amenajarea urbanăşi rurală, standarde privind construcţiile, precum şi sancţiuni administrative impuse pentru nerespectarea acestor norme care nu reglementează sau nu afectează în mod specific activitatea de servicii, dar trebuie să fie respectate de către prestatori în desfăşurarea activităţii lor economice, în acelaşi mod în care sunt respectate de către persoane acţionând cu titlu privat.

(10) Prezenta directivă nu se referă la criteriile care reglementează accesul la fondurile publice pentru anumiţi prestatori Aceste criterii le includ, în special, pe cele care stabilesc condiţiile în care prestatorii au dreptul să primească fonduri publice, inclusiv condiţiile contractuale specifice şi, în special standardele de calitate care trebuie îndeplinite ca o condiţie pentru primirea fondurilor publice, de exemplu pentru serviciile sociale.

(11) Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor luate de statele membre în conformitate cu dreptul comunitar pentru protecţia sau promovarea diversităţii culturale şi lingvistice şia pluralismului în mass-media, inclusiv finanţarea acestora. Prezenta directivă nu împiedică statele membre să aplice normele şi principiile lor fundamentale în ceea ce priveşte libertatea presei şi libertatea de exprimare. Prezenta directivă nu afectează legislaţia statelor membre care interzice discriminarea pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate sau pe motivele menţionate la articolul 13 din tratat.

(12) Prezenta directivă are ca scop crearea unui cadru juridic care să asigure libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor între statele membre şi nu armonizeazăşi nici nu aduce atingere dreptului penal. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să aibă posibilitatea să restricţioneze libertatea de a presta servicii aplicând dispoziţii ale dreptului penal care afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea unei astfel de activităţi şi care au ca efect eludarea normelor prevăzute de prezenta directivă.

(13) Este de asemenea important ca prezenta directivă să respecte în totalitate iniţiativele Comunităţi, bazate pe articolul 137 din tratat, în vederea atingerii obiectivelor din articolul 136 din tratat referitoare la promovarea ocupării forţei de muncăşi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă.

(14) Prezenta directivă nu afectează condiţiile de angajare, inclusiv perioadele maxime de muncă şi perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor anuale remunerate, nivelul minim de salarizare, precum şi sănătatea, siguranţa şi igiena la locul de muncă, pe care statele membre le aplică în conformitate cu legislaţia comunitară; aceasta nu afectează nici relaţiile între partenerii sociali, inclusiv dreptul de a negocia şi de a încheia convenţii colective, dreptul la grevăşi la acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţia naţionalăşi cu practicile naţionale care respectă legislaţia comunitarăşi nu se aplică nici serviciilor prestate de agenţiile de ocupare temporară a forţei de muncă. Prezenta directivă nu afectează legislaţia statelor membre referitoare la securitatea socială.

(15) Prezenta directivă respectă exercitarea drepturilor fundamentale aplicabile în statele membre şi astfel cum sunt recunoscute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi explicaţiile însoţitoare, reconciliindu-le cu libertăţile fundamentale menţionate la articolele 43 şi 49 din tratat. Aceste drepturi fundamentale includ dreptul la acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţia naţionalăşi practicile naţionale care respectă dreptul comunitar.

(16) Prezenta directivă vizează doar prestatorii stabiliţi într-un stat membru şi nu reglementează aspecte externe. Aceasta nu vizează negocierile din cadrul organizaţiilor internaţionale cu privire la comerţul cu servicii, în special în cadrul Acordului general privind comerţul cu servicii (GATS).

(17) Prezenta directivă reglementează numai serviciile furnizate în schimbul unei contrapartide economice. Serviciile de interes general nu intră în sfera de aplicare a definiţiei de la articolul 50 din tratat şi, în consecinţă, nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive. Serviciile de interes economic general sunt servicii care sunt furnizate în contrapartida unei remuneraţii şi, în consecinţă, intră în sfera de aplicare a prezentei directive. Cu toate acestea, unele servicii de interes economic general, cum ar fi cele din domeniul transportului, sunt excluse din sfera de aplicare a prezentei directive iar alte servicii de interes economic general, de exemplu cele din domeniul serviciilor poştale, fac obiectul unei derogări dela dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii prevăzută de prezenta directivă. Prezenta directivă nu vizează finanţarea serviciilor de interes economic general şi nu se aplică schemelor de ajutoare oferite de statele membre în special în domeniul social, în conformitate cu normele comunitare privind concurenţa. Prezenta directivă nu se referă la măsurile ulterioare Cărţii albe a Comisiei cu privire la serviciile de interes general.

(18) Serviciile financiare ar trebui să fie excluse din sfera de aplicare a prezentei directive deoarece aceste activităţi sunt reglementate prin legislaţie comunitară specifică având ca obiectiv, ca şi prezenta directivă, realizarea unei adevărate pieţe interne a serviciilor. În consecinţă, această excludere ar trebui să vizeze toate serviciile financiare, precum serviciile

bancare, de credit, asigurări, inclusiv reasigurări, pensii ocupaţionale sau personale, valori mobiliare, fonduri de investiţii, plăţi şi consultanţă în sectorul investiţiilor, inclusiv serviciile menţionate în anexa I la directiva 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit1.

(19) Ţinând cont de adoptarea în 2002 a unui pachet de instrumente legislative referitoare la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, precum şi la resursele şi serviciile asociate, care a stabilit un cadru de reglementare care facilitează accesul la aceste activităţi din cadrul pieţei interne, în special prin eliminarea celor mai multe regimuri de autorizare individuală, este necesar să se excludă aspectele vizate de acele instrumente din sfera de aplicare a prezentei directive.

(20) Excluderea din sfera de aplicare a prezentei directive a aspectelor legate de serviciile de comunicaţii electronice reglementate prin Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la reţelele de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora (Directiva privind accesul)2, Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (Directiva privind autorizarea)3, Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (directivă-cadru)4, Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciile universale şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii (directiva privind serviciul universal)5 şi Directiva 2002/58/CE din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice)6, ar trebui aplicată nu numai în ceea ce priveşte aspectele vizate în mod specific în aceste directive, ci şi în ceea ce priveşte aspectele pentru care directivele oferă în mod explicit statelor membre posibilitatea de a adopta anumite măsuri la nivel naţional.

(21) Serviciile de transport, inclusiv transportul urban, taxiurile şi ambulanţele, precum şi serviciile portuare, ar trebui excluse din sfera de aplicare a prezentei directive.

(22) Excluderea serviciilor de îngrijire a sănătăţii din sfera de aplicare a prezentei directive ar trebui să includă serviciile de îngrijire a sănătăţii şi serviciile farmaceutice prestate pacienţilor de către profesionişti în domeniul îngrijirii sănătăţii în vederea evaluării, menţinerii sau restabilirii/redobândirii stării de sănătate a acestora în cazul în care aceste activităţi sunt rezervate unei profesii reglementate în domeniul sănătăţii în statul membru în care se prestează serviciile.

(23) Prezenta directivă nu afectează rambursarea serviciilor de îngrijire a sănătăţii prestate într-un stat membru altul decât statul de reşedinţă al beneficiarului serviciilor. Această problemă a fost abordată de către Curtea de Justiţie cu mai multe ocazii şi Curtea a recunoscut drepturile pacienţilor. Este important ca această problemă să fie abordată în cadrul unui alt instrument juridic comunitar pentru o mai mare securitate juridicăşi pentru mai multă claritate, în măsura în care această problemă nu este deja abordată în Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al

1 JO L 177, 30.6.2006, p. 1. 2 JO L 108, 24.4.2002, p. 7. 3 JO L 108, 24.4.2002, p. 21 4 JO L 108, 24.4.2002, p. 33. 5 JO L 108, 24.4.2002, p. 51. 6 JO L 201, 31.7.2002, p. 37. Directivă astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/24/EC (JO L 105, 13.4.2006, p. 54)

Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii1.

(24) Serviciile audiovizuale, indiferent de modul lor de transmisie, inclusiv în cinematografe, ar trebui, de asemenea, excluse din sfera de aplicare a prezentei directive. Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice ajutoarelor oferite de statele membre în sectorul audiovizual, care sunt reglementate de normele comunitare în ceea ce priveşte concurenţa.

(25) Activităţile de jocuri, inclusiv loterie şi pariuri, ar trebui excluse din sfera de aplicare a prezentei directive, având în vedere natura specifică a acestor activităţi care antrenează punerea în practică de către statele membre a unor politici referitoare la ordinea publicăşi protecţia consumatorilor.

(26) Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării articolului 45 din tratat.

(27) Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze acele servicii sociale în sectorul locuinţelor, al îngrijirii copiilor şi al ajutorului acordat familiilor şi persoanelor aflate în stare de nevoie, care sunt prestate de către stat la nivel naţional, regional sau local prin prestatori mandataţi de către stat sau prin asociaţii de caritate recunoscute de către stat ca având drept obiectiv acordarea de sprijin pentru persoanele care se află permanent sau temporar într-o stare de nevoie din cauza venitului lor familial insuficient sau a lipsei totale sau parţiale de independenţă şi care riscă să fie marginalizate. Aceste servicii sunt esenţiale pentru a garanta dreptul fundamental la demnitate şi integritate umanăşi sunt o manifestare a principiilor coeziunii sociale şi solidarităţii şi nu ar trebui să fie afectate de prezenta directivă.

(28) Prezenta directivă nu vizează finanţarea serviciilor sociale sau schema de ajutoare legată de acestea. Aceasta nu afectează nici criteriile sau condiţiile stabilite de statele membre pentru a asigura că serviciile sociale îndeplinesc în mod efectiv o funcţie în beneficiul interesului public şi al coeziunii sociale. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să afecteze principiul serviciului universal în serviciile sociale ale statelor membre.

(29) Ţinând seama de faptul că tratatul prevede o bază juridică specifică pentru aspecte legate de fiscalitate şi de instrumentele comunitare deja adoptate în acest domeniu, este necesar să se excludă sectorul fiscalităţii din sfera de aplicare a prezentei directive.

(30) Există deja un volum considerabil de legislaţie comunitară în domeniul activităţilor de servicii. Prezenta directivă are ca bază acquis-ul comunitar şi, prin urmare, îl completează. Au fost identificate conflicte între prezenta directivăşi alte instrumente comunitare şi acestea sunt abordate de către prezenta directivă, inclusiv prin intermediul derogărilor. Cu toate acestea, este necesar să se prevadă o normă pentru orice caz rezidual sau excepţional de conflict între o dispoziţie a prezentei directive şi o dispoziţie a unui alt instrument comunitar. Existenţa unui astfel de conflict ar trebui determinată în conformitate cu normele din tratat privind dreptul la stabilire şi libera circulaţie a serviciilor.

(31) Prezenta directivă este compatibilă cu Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şia Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale2 şi nuo afectează. Aceasta vizează alte aspecte decât cele legate de calificările profesionale, de exemplu asigurările de răspundere profesională, comunicaţiile comerciale, activităţile multidisciplinare şi simplificarea administrativă. În ceea ce priveşte prestarea temporară de

1 JO L 149, 5.7.1971, p. 2. Regulament, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 629/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului (JO L 114, 27.4.2006, p. 1). 2 JO L 255, 30.9.2005, p. 22.

servicii transfrontaliere, o derogare de la dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii prevăzută de prezenta directivă asigură că titlul II cu privire la libertatea de a presta servicii din Directiva 2005/36/CE nu este afectată. În consecinţă, nici una dintre măsurile aplicabile în temeiul directivei menţionate în statul membru în care se prestează serviciul nu este afectată de dispoziţia referitoare la libertatea de a presta servicii.

(32) Prezenta directivă este compatibilă cu legislaţia comunitară cu privire la protecţia consumatorului, în speţă Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori („Directiva privind practicile comerciale neloiale”)1 şi Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”)2.

(33) Serviciile reglementate de prezenta directivă vizează o gamă largă de activităţi într-o continuă schimbare, inclusiv servicii oferite întreprinderilor, cum ar fi servicii de consultanţă managerială, certificare şi testare, administrarea incintelor, inclusiv întreţinerea birourilor, servicii de publicitate, servicii de recrutare şi serviciile prestate de agenţii comerciali. Serviciile reglementate cuprind şi servicii prestate atât întreprinderilor cât şi consumatorilor, cum ar fi consiliere juridică sau fiscală, servicii imobiliare, cum ar fi agenţiile imobiliare, serviciile de construcţii, inclusiv serviciile prestate de arhitecţi, distribuţie, organizare de târguri comerciale, servicii de închirieri de automobile şi agenţii de voiaj. Sunt, de asemenea, reglementate şi serviciile prestate consumatorilor, cum ar fi serviciile turistice, inclusiv ghizi turistici, servicii recreative, centre sportive şi parcuri de distracţii şi, în măsura în care nu sunt excluse din sfera de aplicare a directivei, serviciile la domiciliu, cum ar fi ajutorul acordat persoanelor în vârstă. Aceste activităţi ar putea implica servicii care necesită proximitatea prestatorului faţă de beneficiar, servicii care necesită deplasarea beneficiarului sau a prestatorului şi servicii care pot fi prestate la distanţă, inclusiv prin internet.

(34) Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, pentru a determina dacă anumite activităţi, în special cele care sunt finanţate de autorităţile publice sau sunt prestate de către organisme publice, constituie un „serviciu”, trebuie evaluat fiecare caz în parte, ţinând cont de toate caracteristicile serviciilor, în special modul în care sunt prestate, organizate şi finanţate în statul membru în cauză. Curtea de Justiţie a estimat că elementul caracteristic esenţial al remuneraţiei constă în faptul că aceasta constituie echivalentul economic al serviciilor în cauzăşi că această caracteristică este absentă în cazul activităţilor care sunt efectuate fără un echivalent economic de către stat sau în numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul social, cultural, educaţional, şi judiciar, cum ar fi cursuri oferite în cadrul sistemului naţional de educaţie sau gestionarea regimurilor naţionale de securitate socială care nu sunt implicate în activităţi de natură economică. Plata unei taxe de către beneficiari pentru a contribui la cheltuielile de funcţionare ale unui sistem, de exemplu o taxă de studii sau de înscriere plătită de către studenţi nu constituie în sine o remuneraţie, deoarece serviciul este în esenţă finanţat din fonduri publice. În consecinţă, aceste activităţi nu sunt cuprinse în definiţia serviciului de la articolul 50 din tratat şi, prin urmare, nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive.

(35) Activităţile sportive fără scop lucrativ practicate de amatori au o importanţă socială considerabilă. Acestea au, deseori, exclusiv obiective sociale sau recreaţionale. Astfel,

1 JO L 149, 11.6.2005, p. 22. 2 JO L 364, 9.12.2004, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat prin Directiva 2005/29/CE.

acestea ar putea sa nu constituie activităţi economice în sensul legislaţiei comunitare şi nu ar trebui să intre în sfera de aplicare a prezentei directive.

(36) Conceptul de prestatorar trebui să desemneze orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau persoană juridică aflată în exerciţiul unei activităţi de servicii într-un stat membru, prevalându-se de libertatea de stabilire sau de libera circulaţie a serviciilor. Conceptul de prestator nu ar trebui să fie limitat la prestarea de servicii transfrontaliere în cadrul liberei circulaţii a serviciilor, ci ar trebui să vizeze, de asemenea, cazurile în care un operator se stabileşte într-un stat membru cu scopul de a-şi dezvolta activităţile de servicii în acel stat membru. Pe de altă parte, conceptul de prestator nu ar trebui să vizeze cazul sucursalelor societăţilor din ţări terţe într-un stat membru, deoarece, în temeiul articolului 48 din tratat, de libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor pot beneficia numai societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi care au sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii. Conceptul de „beneficiar” ar trebui să cuprindă, de asemenea, resortisanţi ai unor ţări terţe care beneficiază deja de drepturi acordate prin acte comunitare, cum ar fi Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung1, Regulamentul (CE) nr. 859/2003 al Consiliului din 14 mai 2003 de extindere a dispoziţiilor Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 şi Regulamentului (CEE) nr. 574/72 la resortisanţii unor ţări terţe care nu fac obiectul dispoziţiilor respective exclusiv pe motive de cetăţenie2 şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora3. În plus, statele membre pot extinde conceptul de beneficiar la alţi cetăţeni ai unor ţări terţe care se află pe teritoriul lor.

(37) Locul de stabilire al unui prestator ar trebui să fie determinat în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, potrivit căreia conceptul de stabilire implică exercitarea efectivă a unei activităţi economice printr-o instalare stabilăşi pe o perioadă nedeterminată. Această cerinţă poate fi îndeplinită de asemenea în cazul în care o societate este constituită pentru o perioadă determinată sau în cazul în care aceasta închiriază clădirea sau instalaţia prin intermediul căreia îşi desfăşoară activitatea. Aceasta mai poate fi îndeplinită în cazul în care un stat membru acordă autorizaţii doar în ceea ce priveşte anumite servicii, pentru o perioadă limitată. Nu este necesar ca stabilirea să aibă forma unei filiale, sucursale, sau agenţii; aceasta poate consta într-un birou administrat de personalul propriu al prestatorului saude către o persoană independentă, dar mandatată să acţioneze în mod permanent pentru întreprindere, la fel ca în cazul unei agenţii. În conformitate cu această definiţie, care implică desfăşurarea efectivă a unei activităţi economice la locul de stabilire al prestatorului, o simplă cutie poştală nu constituie stabilire. În cazul în care un prestator are mai multe locuri de stabilire, este important să se stabilească locul de stabilire de unde se prestează serviciul vizat. În cazul în care este dificil să se stabilească din care dintre diferitele locuri de stabilire este prestat un serviciu, locul de stabilire este locul unde se află centrul activităţilor pentru acel serviciu.

(38) Conceptul de persoană juridicăîn conformitate cu dispoziţiile din tratat referitoare la stabilire le dă operatorilor libertatea de a alege forma juridică pe care ei o consideră potrivită pentru a-şi desfăşura activitatea. În consecinţă, „persoană juridică”, în sensul din tratat, înseamnă toate entităţile constituite în temeiul dreptului unui stat membru sau reglementate de acesta, indiferent de forma lor juridică.

1 JO L 16, 23.1.2004, p. 44. 2 JO L 124, 20.5.2003, p. 1. 3 JO L 158, 30.4.2004, p. 77.

(39) Conceptul de regim de autorizarear trebui să cuprindă, printre altele, procedurile administrative pentru acordarea autorizaţiilor, licenţelor, aprobărilor sau concesiunilor şi, de asemenea obligaţia, pentru a putea exercita activitatea, de a fi înscris ca membru al unei profesii sau într-un registru, într-un rol sau o bază de date, de a fi numit în mod oficial numit pe lângă un organism sau de a obţine un certificat profesional care atestă apartenenţala o profesie. Autorizaţia poate fi acordată nu numai printr-o decizie formală, ci şi printr-o decizie implicită, rezultând, de exemplu, din lipsa unui răspuns al autorităţii competente sau din faptul că persoana interesată trebuie să aştepte confirmarea primirii unei declaraţii pentru a începe activitatea în cauză sau pentru ca aceasta din urmă să fie legală.

(40) Conceptul de motive imperative de interes generalla care se face referire în anumite dispoziţii din prezenta directivă a fost elaborat de către Curtea de Justiţie în jurisprudenţa sa în legătură cu articolele 43 şi 49 din tratat şi ar putea evolua în continuare. Noţiunea, astfel cum este recunoscută în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, cuprinde cel puţin următoarele justificări: ordinea publică; siguranţa publicăşi sănătatea publică, în sensul articolelor 46 şi 55 din tratat; menţinerea ordinii sociale; obiective de politică socială; protecţia beneficiarilor de servicii; protecţia consumatorilor; protecţia lucrătorilor, inclusiv protecţia socială a lucrătorilor; bunăstarea animalelor; păstrarea echilibrului financiar al sistemului de securitate socială; combaterea fraudelor; prevenirea concurenţei neloiale; protecţia mediului şi a mediului urban, inclusiv amenajarea teritoriului; protecţia creditorilor; protecţia unei bune administrări a justiţiei; siguranţa rutieră; protecţia proprietăţii intelectuale; obiective de politică culturală, inclusiv apărarea libertăţii de exprimare a diferitelor componente, în special valorile sociale, culturale, religioase şi filosofice ale societăţii; nevoia de a asigura un nivel înalt de educaţie; menţinerea pluralismului presei şi promovarea limbii naţionale; conservarea patrimoniului istoric şi artistic naţional; şi politica veterinară.

(41) Conceptul de ordine publică, astfel cum este interpretat de Curtea de Justiţie, cuprinde protecţia împotriva unei ameninţări reale şi suficient de grave la adresa unuia dintre interesele fundamentale ale societăţii şi poate include, în special, aspecte legate de demnitatea umană, protecţia minorilor şi a adulţilor vulnerabili şi bunăstarea animalelor. În mod similar, conceptul de siguranţă publică include aspecte legate de siguranţa publică.

(42) Normele referitoare la procedurile administrative nu ar trebui să aibă ca scop armonizarea procedurilor administrative, ci eliminarea regimurilor de autorizare, procedurilor şi formalităţilor excesiv de greoaie care aduc atingere libertăţii de stabilire şi creării de noi întreprinderi de servicii.

(43) Una dintre dificultăţile fundamentale cu care se confruntă în special IMM-urile în accesul la activităţile de servicii şi în exercitarea acestora este complexitatea, durata şi insecuritatea juridică a procedurilor administrative. Din acest motiv, după exemplul unor iniţiative de modernizare în ceea ce priveşte bunele practici administrative la nivelul comunitar sau naţional, este necesar să se stabilească principii de simplificare administrativă, în special prin limitarea obligaţiei autorizării în prealabil la cazurile în care acest lucru este indispensabil şi introducerea principiului autorizării tacite de către autorităţile competente după expirarea unui anumit termen. Astfel de acţiuni de modernizare, asigurând cerinţele cu privire la transparenţă şi actualizarea informaţiei referitoare la operatori, sunt întreprinse cu scopul de a elimina întârzierile, costurile şi efectele disuasive care decurg, de exemplu, din demersurile inutile şi excesiv de complexe şi greoaie, duplicarea procedurilor, birocraţia în prezentarea documentelor, utilizarea arbitrară a competenţelor de către autorităţile competente, termene nedeterminate sau excesiv de lungi până la transmiterea unui răspuns, durata limitată a validităţii autorizaţiilor acordate şi taxele şi sancţiunile disproporţionate.

Astfel de practici au efecte disuasive deosebit de semnificative asupra prestatorilor care doresc să îşi dezvolte activităţile în alte state membre şi necesită o modernizare coordonată în cadrul unei pieţe interne extinse de douăzeci şi cinci de state membre.

(44) Statele membre ar trebui să introducă, după caz, formulare armonizate la nivel comunitar, stabilite de către Comisie, care vor fi folosite ca echivalent pentru certificate, atestate sau orice alt document referitor la stabilire.

(45) Pentru a examina nevoia de simplificare a procedurilor şi formalităţilor, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, în special, să ia în considerare necesitatea, numărul, riscul de duplicare, costul, claritatea şi accesibilitatea, precum şi termenele şi dificultăţile practice pe care acestea le pot genera pentru prestatorul în cauză.

(46) Pentru a facilita accesul la activităţile de servicii şi exercitarea acestora în cadrul pieţei interne este necesar să se stabilească un obiectiv, comun tuturor statelor membre, de simplificare administrativăşi să se stabilească dispoziţii cu privire, printre altele, la dreptul la informare, procedurile prin mijloace electronice şi stabilirea unui cadru pentru regimurile de autorizare. Alte măsuri adoptate la nivel naţional în vederea atingerii acestui obiectiv ar putea include reducerea numărului procedurilor şi a formalităţilor aplicabile activităţilor de servicii şi reducerea acestor proceduri şi formalităţi la cele indispensabile pentru atingerea unui obiectiv de interes general şi care nu se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul sau scopul.

(47) În scopul simplificării administrative, nu ar trebui să fie impuse în mod general cerinţe de formă, cum ar fi prezentarea documentelor originale, a unor copii certificate pentru conformitate sau traduceri certificate, cu excepţia cazurilor în care acest lucru este justificat în mod obiectiv printr-un motiv imperativ de interes general, cum ar fi protecţia lucrătorilor, sănătatea publică, protecţia mediului sau protecţia consumatorilor. Este de asemenea necesar să se asigure că o autorizaţie permite, în general, accesul la o activitate de servicii pe întreg teritoriul naţional, sau exercitarea acesteia, în afara cazului în care o nouă autorizaţie pentru fiecare unitate, de exemplu fiecare nou hipermarket, sau o autorizaţie limitată la o anumită parte a teritoriului naţional este justificată în mod obiectiv printr-un motiv imperativ de interes general.

(48) În vederea simplificării în continuare a procedurilor administrative, este necesar să se asigure că fiecare prestator are un singur interlocutor prin intermediul căruia poate îndeplini toate procedurile şi formalităţile (denumite în continuare „ghişeu unic”). Numărul de ghişee unice dintr-un stat membru poate varia în funcţie de competenţele regionale sau locale sau în funcţie de activităţile în cauză. Crearea ghişeelor unice nu ar trebui să afecteze repartizarea atribuţiilor între autorităţile competente din cadrul fiecărui sistem naţional. În cazul în care există mai multe autorităţi competente la nivel regional sau local, una dintre acestea poate asigura rolul de ghişeu unic şi coordonator. Ghişeele unice pot fi stabilite nu numai de către autorităţile administrative, ci şi de către camerele de comerţ sau de industrie, sau de către organizaţiile profesionale sau organisme private cărora un stat membru decide să le încredinţeze această funcţie. Ghişeele unice au un rol important în asigurarea asistenţei către prestatori, ca autoritate cu competenţe directe în eliberarea documentelor necesare pentru a dobândi acces la o activitate de servicii, sau ca intermediar între prestator şi autorităţile cu competenţe directe.

(49) Taxa care ar putea fi percepută de către ghişeele unice ar trebui să fie proporţională cu costul procedurilor şi formalităţilor pe care acestea le îndeplinesc. Această dispoziţie nu ar trebui să împiedice statele membre să încredinţeze ghişeelor unice sarcina colectării altor taxe administrative, cum ar fi taxele instanţelor de control.

(50) Este necesar ca prestatorii şi beneficiarii serviciilor să aibă acces rapid la anumite tipuri de informaţii. Fiecare stat membru ar trebui să determine, în cadrul prezentei directive, modul în care prestatorilor şi beneficiarilor le este furnizată informaţia. În special, obligaţia statelor membre de a se asigura că informaţiile relevante sunt uşor accesibile pentru prestatori şi beneficiari şi că pot fi accesate de către public fără ca acesta să întâmpine obstacole, poate fi îndeplinită făcând aceste informaţii accesibile printr-un site Web. Orice informaţie ar trebui să fie furnizată într-un mod clar, fără ambiguităţi.

(51) Informaţiile furnizate prestatorilor şi beneficiarilor de servicii ar trebui să includă, în special, informaţii privind procedurile şi formalităţile, coordonatele autorităţilor competente, condiţiile de acces la registrele publice şi baze de date, precum şi informaţii cu privire la căile de atac disponibile şi coordonatele asociaţiilor şi organizaţiilor de la care prestatorii şi beneficiarii pot primi asistenţă practică. Obligaţia autorităţilor competente de a asigura asistenţă prestatorilor şi beneficiarilor nu ar trebui să includă consiliere juridică în cazuri individuale. Cu toate acestea, ar trebui furnizate informaţii generale referitoare la modul în care cerinţele sunt în general interpretate sau aplicate. Aspecte precum răspunderea în cazul furnizării de informaţii eronate sau înşelătoare ar trebui să aparţină competenţei statelor membre.

(52) Stabilirea, în viitorul apropiat, a unor mijloace electronice de îndeplinire a procedurilor şi formalităţilor este indispensabilă pentru simplificarea administrativă în domeniul activităţilor de servicii în beneficiul prestatorilor, al beneficiarilor şi al autorităţilor competente. Îndeplinirea acestei obligaţii de rezultat, poate cere modificarea legislaţiei naţionale şi a altor norme aplicabile serviciilor. Această obligaţie nu ar trebui să împiedice statele membre să prevadă alte mijloace, pe lângă cele electronice, de a îndeplini aceste proceduri şi formalităţi,. Faptul că trebuie să existe posibilitatea îndeplinirii acestor proceduri şi formalităţi de la distanţă necesită, în special, ca statele membre să se asigure că acestea pot fi îndeplinite dincolo de frontiere. Obligaţia de rezultat nu cuprinde proceduri sau formalităţi care prin natura lor nu pot fi realizate la distanţă. În plus, acest lucru nu aduce atingere legislaţiei statelor membre cu privire la utilizarea limbilor.

(53) În vederea acordării unei licenţe pentru anumite activităţi de servicii, autoritatea competentă poate cere un interviu cu solicitantul, pentru a evalua integritatea personalăşi aptitudinile solicitantului în vederea îndeplinirii serviciului în cauză. În astfel de cazuri, este posibil ca realizarea formalităţilor prin mijloace electronice să nu fie adecvată.

(54) Accesul la o activitate de servicii ar trebui să fie supus autorizării de către autorităţile competente doar în cazul în care decizia respectivă îndeplineşte criteriile de nediscriminare, necesitate şi proporţionalitate. Aceasta înseamnă, în special, faptul că regimurile de autorizare ar trebui să fie permise numai în cazul în care un control a posteriori nu ar fi eficient din cauza imposibilităţii constatării a posteriori a deficienţelor serviciilor în cauză, ţinându-se seama în mod corespunzător de riscurile şi pericolele care ar putea apărea în lipsa unui control a priori. Cu toate acestea, dispoziţiile prevăzute de prezenta directivă în acest scop nu pot justifica regimurile de autorizare care sunt interzise de alte instrumente comunitare, cum ar fi Directiva 1999/93/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din

13 decembrie 1999 privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice1, sau Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic)2. Rezultatele procesului evaluării reciproce va face posibilă determinarea, la nivel comunitar, a tipurilor de activităţi pentru care regimurile de autorizare ar trebui eliminate.

(55) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere posibilităţii statelor membre de a retrage autorizaţiile după ce acestea au fost eliberate, în cazul în care condiţiile de autorizare nu mai sunt îndeplinite.

(56) În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, sănătatea publică, protecţia consumatorilor, protecţia sănătăţii animale, protecţia mediului urban constituie motive imperative de interes general. Astfel de motive imperative ar putea justifica aplicarea regimurilor de autorizare şi alte restricţii. Cu toate acestea, nici un astfel de regim de autorizare sau restricţie nu ar trebui să fie discriminatoriu pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. În plus, principiile necesităţii şi proporţionalităţii ar trebui să fie întotdeauna respectate.

(57) Dispoziţiile prezentei directive referitoare la regimurile de autorizare ar trebui să se aplice în cazurile în care accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de către operatori necesită o decizie din partea unei autorităţi competente. Aceasta nu priveşte deciziile autorităţilor competente de a crea o entitate publică sau privată pentru prestarea unui anumit serviciu şi nici încheierea de contracte de către autorităţile competente pentru prestarea unui numit serviciu reglementat de normele privind achiziţiile publice, având în vedere că prezenta directivă nu are ca obiect normele privind achiziţiile publice.

(58) Pentru a facilita accesul la activităţile de servicii şi exercitarea acestora, este important să se evalueze şi să se prezinte un raport asupra regimurilor de autorizare şi justificarea acestora. Această obligaţie de prezentare a unui raport vizează doar existenţa regimurilor de autorizare şi nu criteriile şi condiţiile de acordare a unei autorizaţii.

(59) Autorizaţia ar trebui, în general, să ofere prestatorului acces la activitatea de servicii sau să exercite această activitate pe întreg teritoriul naţional, cu excepţia cazului în care o limită teritorială este justificată printr-un motiv imperativ de interes general. De exemplu, protecţia mediului ar putea justifica cerinţa de a obţine o autorizaţie individuală pentru fiecare instalaţie de pe teritoriul naţional. Această dispoziţie nu ar trebui să afecteze competenţele regionale sau locale de a acorda autorizaţii în cadrul statelor membre.

(60) Prezenta directivăşi în special dispoziţiile cu privire la regimurile de autorizare şi domeniul de aplicare teritorial al unei autorizaţii nu ar trebui să aducă atingere repartizării competenţelor regionale şi locale a în cadrul statelor membre, inclusiv autonomiei regionale şi locale şi utilizării limbilor oficiale.

(61) Dispoziţia referitoare la nesuprapunerea condiţiilor pentru acordarea unei autorizaţii nuar trebui să împiedice statele membre să îşi aplice propriile condiţii prevăzute în regimul de autorizare. Aceasta ar trebui să impună doar ca autorităţile competente, atunci când stabilesc dacă aceste condiţii au fost îndeplinite de către solicitant, să ia în considerare condiţiile echivalente care sunt deja îndeplinite de către solicitant într-un alt stat membru. Prezenta

1 JO L 13, 19.1.2000, p. 12. 2 JO L 178, 17.7.2000, p. 1.

dispoziţie nu ar trebui să impună aplicarea condiţiilor de acordare a unei autorizaţii prevăzute de regimul de autorizare al unui alt stat membru.

(62) În cazul în care numărul de autorizaţii disponibile pentru o activitate este limitat din cauza cantităţii reduse de resurse naturale sau de capacitate tehnică, ar trebui adoptată o procedură de selecţie dintre mai mulţi potenţiali candidaţi, cu scopul dezvoltării prin libera concurenţă a calităţii şi condiţiilor prestării de servicii disponibile pentru utilizatori. O astfel de procedură ar trebui să ofere garanţii de transparenţă şi imparţialitate, iar autorizaţia astfel acordată nu ar trebui să aibă o durată excesivă, nu ar trebui să poată fi reînnoită în mod automat sau să îi confere alte avantaje prestatorului a cărui autorizaţie a expirat recent. În special, durata autorizaţiei acordate ar trebui stabilită în aşa fel încât să nu restricţioneze sau să limiteze concurenţa dincolo de ceea ce este necesar pentru ca prestatorul să îşi poată amortiza costurile de investiţii şi să realizeze un profit echitabil din capitalul investit. Prezenta dispoziţie nu ar trebui să împiedice statele membre să limiteze numărul autorizaţiilor din alte motive decât cele legate de cantitatea redusă de resurse naturale sau capacitatea tehnică redusă. Aceste autorizaţii ar trebui, în orice caz, să se acorde respectând celelalte dispoziţii ale prezentei directive referitoare la regimurile de autorizare.

(63) În lipsa unor dispoziţii diferite, în cazul în care nu se primeşte un răspuns într-un anumit termen, o autorizaţie ar trebui să se considere acordată. Cu toate acestea, se pot stabili dispoziţii diferite cu privire la anumite activităţi în cazul în care acest lucru este justificat în mod obiectiv prin motive imperative de interes general, inclusiv un interes legitim al unei părţi terţe. Astfel de dispoziţii pot include norme naţionale în conformitate cu care, în absenţa unui răspuns din partea autorităţii competente cererea se consideră respinsă, această respingere putând face obiectul unei acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti.

(64) Pentru a stabili o adevărată piaţă internă a serviciilor, este necesar să se elimine orice restricţii privind libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor care figurează încă în legislaţiile anumitor state membre şi care sunt incompatibile cu articolele 43 şi, respectiv, 49 din tratat. Restricţiile care trebuie interzise afectează în special piaţa internă a serviciilor şi trebuie eliminate în mod sistematic în cel mai scurt timp.

(65) Libertatea de stabilire implică, în special, principiul egalităţii de tratament, care interzice nu doar discriminarea pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, ci şi orice discriminare indirectă bazată pe alte criterii, care poate duce la aceleaşi rezultate. Astfel, accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia într-un stat membru ca activitate principală sau secundară nu ar trebui să se supună unor criterii cum ar fi locul de stabilire, de reşedinţă, de domiciliu sau al prestării principale a activităţii de servicii. Totuşi, aceste criterii nu ar trebui să includă cerinţe conform cărora un prestator sau unul dintre angajaţii acestuia sau un reprezentant trebuie să fie prezent la exercitarea activităţii, atunci când un motiv imperativ de interes general justifică acest lucru. În plus, un stat membru nu ar trebui să limiteze capacitatea juridică sau capacitatea societăţilor constituite în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru pe teritoriul căruia se află sediul principal al acestora, de a sta în justiţie. În plus, un stat membru nu ar trebui să poată conferi avantaje prestatorilor care au o legătură specială cu un context socio-economic naţional sau local; acesta nu ar trebui să aibă posibilitatea să limiteze, pe criterii legate de locul de stabilire, libertatea prestatorului de a dobândi, exploata sau înstrăina drepturi şi bunuri sau de a avea acces la diferite forme de credit sau de cazare, în măsura în care aceste posibilităţi sunt utile pentru accesul la activitatea sa sau pentru exercitarea efectivă a acesteia.

(66) Accesul la o activitate sau exercitarea unei activităţi de servicii pe teritoriul unui stat membru nu ar trebui să facă obiectul unui test economic. Interzicerea testelor economice ca

precondiţie a acordării autorizaţiei ar trebui să vizeze testele economice în sine, şi nu cerinţele care sunt justificate în mod obiectiv prin motive imperative de interes general, cum ar fi protecţia mediului urban, politica socială sau sănătatea publică. Interdicţia nu ar trebui să afecteze exercitarea competenţelor autorităţilor responsabile de aplicarea dreptului concurenţei.

(67) În ceea ce priveşte garanţiile financiare sau asigurările, interdicţia ar trebui să vizeze doar obligaţia ca garanţiile financiare solicitate sau asigurările trebuie să fie obţinute de la o instituţie financiară stabilită în statul membru în cauză.

(68) În ceea ce priveşte înregistrarea prealabilă, interdicţia ar trebui să vizeze doar obligaţia ca prestatorul să fie înregistrat înainte de stabilire pentru o perioadă dată într-un registru ţinut în statul membru respectiv.

(69) În vederea coordonării procesului de modernizare a reglementărilor naţionale astfel încât să fie în conformitate cu cerinţele pieţei interne, este necesar să se evalueze anumite cerinţe naţionale nediscriminatorii, care prin natura lor ar putea restricţiona în mod semnificativ sau ar putea chiar împiedica accesul la o activitate sau exercitarea acesteia în temeiul libertăţii de stabilire. Acest proces de evaluare ar trebui limitat la compatibilitatea acestor cerinţe cu criteriile deja stabilite de către Curtea de Justiţie în ceea ce priveşte libertatea de stabilire. Nu ar trebui să vizeze aplicarea dreptului comunitar în materie de concurenţă. În cazul în care aceste cerinţe sunt discriminatorii şi nu sunt justificate în mod obiectiv printr-un motiv imperativ de interes general, sau în cazul în care sunt disproporţionate, acestea trebuie eliminate sau modificate. Rezultatele acestei evaluări vor fi diferite în funcţie de natura activităţii şi a interesului general în cauză. În special, astfel de cerinţe ar putea fi justificate în totalitate atunci când urmăresc obiective de politică socială.

(70) În scopul prezentei directive şi fără a aduce atingere articolului 16 din tratat, serviciile pot fi considerate servicii de interes economic general numai în cazul în care sunt prestate în cadrul aplicării unei misiuni speciale în interes public încredinţată prestatorului de către statul membru în cauză. Această misiune ar trebui atribuită prin unul sau mai multe acte, a căror formă este determinată de către statul membru în cauzăşi ar trebui să precizeze natura specifică a misiunii atribuite.

(71) Procesul de evaluare reciprocă prevăzut de prezenta directivă nu ar trebui să afecteze libertatea statelor membre de a stabili în legislaţia proprie un nivel înalt de protecţie a interesului general, în special în ceea ce priveşte obiectivele de politică socială. În plus, este necesar ca procesul de evaluare reciprocă să ia pe deplin în considerare specificitatea serviciilor de interes economic general şi a misiunilor speciale încredinţate acestora. Aceasta poate justifica anumite restricţii asupra libertăţii de stabilire, în special în cazul în care aceste restricţii urmăresc protecţia sănătăţii publice şi obiective de politică socialăşi îndeplinesc condiţiile stabilite la articolul 15 alineatul (3) literele (a), (b) şi (c). De exemplu, în ceea ce priveşte obligaţia de a adopta o formă juridică specifică pentru a exercita anumite servicii în domeniul social, Curtea de Justiţie a recunoscut deja că poate fi justificată impunerea cerinţei ca prestatorul să nu urmărească un scop lucrativ.

(72) Serviciilor de interes economic general li se încredinţează misiuni legate de coeziunea socialăşi teritorială. Îndeplinirea acestor misiuni nu ar trebui împiedicată prin procesul de evaluare prevăzut de această directivă. Cerinţele care sunt necesare pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni nu ar trebui să fi afectate de acest proces; în acelaşi timp, este necesar ca restricţiile nejustificate privind libertatea de stabilire să fie remediate.

(73) Cerinţele care trebuie examinate includ normele naţionale care, din alte motive decât cele legate de calificările profesionale, rezervă accesul la anumite activităţi anumitor prestatori. Aceste cerinţe includ, de asemenea, şi obligaţia ca un prestator să adopte o anumită formă juridică, în special să fie persoană juridică, o societate de persoane, o entitate fără scop lucrativ sau o societate deţinută exclusiv de către persoane fizice şi cerinţe referitoare la deţinerea capitalului unei societăţi, în special obligaţia de a deţine o sumă minimă de capital pentru anumite activităţi de servicii sau de a avea o anumită calificare pentru a deţine acţiuni sau pentru a administra anumite societăţi. Evaluarea compatibilităţii tarifelor fixe minime şi/sau maxime cu libertatea de stabilire vizează doar tarifele impuse de autorităţile competente pentru prestarea anumitor servicii, însă nu vizează, de exemplu, regulile generale de stabilire a preţurilor, cum ar fi preţurile de închiriere a imobilelor.

(74) Procesul de evaluare reciprocă implică faptul că în perioada de transpunere, statele membre trebuie în primul rând să examineze legislaţia proprie pentru a stabili dacă oricare dintre cerinţele menţionate mai sus există în sistemele lor juridice. Până la sfârşitul perioadei de transpunere, statele membre ar trebui să întocmească un raport privind rezultatelor examinării. Fiecare raport se transmite celorlalte state membre şi părţilor interesate. Statele membre îşi vor prezenta observaţiile cu privire la aceste rapoarte în termen de şase luni. În termen de un an de la data transpunerii prezentei directive, Comisia ar trebui să întocmească un raport de sinteză, însoţit, după caz, de propuneri de noi iniţiative. În cazul în care este necesar, Comisia, în cooperare cu statele membre, le-ar putea asista în elaborarea unei metode comune.

(75) Faptul că prezenta directivă stabileşte un număr de cerinţe pe care statele membre trebuie să le elimine sau să le evalueze în perioada de transpunere nu aduce atingere recursului la procedurile privind încălcarea dreptului comunitar împotriva unui stat membru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din articolele 43 sau 49 din tratat.

(76) Prezenta directivă nu vizează aplicarea articolelor 28 – 30 din tratat cu privire la libera circulaţie a mărfurilor. Restricţiile interzise în temeiul dispoziţiei cu privire la libertatea de a presta servicii vizează cerinţele aplicabile accesului la activităţile de servicii sau exercitării acestora, nu şi cerinţele aplicabile mărfurilor ca atare.

(77) În cazul în care un operator se deplasează într-un alt stat membru pentru a exercita acolo o activitate de servicii, ar trebui să se facă o distincţie între situaţiile reglementate prin libertatea de stabilire şi cele reglementate, datorită naturii temporare a activităţilor în cauză, prin libera circulaţie a serviciilor. În ceea ce priveşte diferenţa dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, elementul cheie este acela de a şti dacă operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciul în cauză. În cazul în care operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciile, acesta ar trebui să intre în sfera de aplicare a libertăţii de stabilire. În cazul în care, dimpotrivă, operatorul nu este stabilit în statul membru în care se prestează serviciul, activităţile sale ar trebui reglementate prin libera circulaţie a serviciilor. Curtea de Justiţie a afirmat în mod constant că natura temporară a activităţilor în cauză ar trebui apreciată nu numai în funcţie de durata prestării serviciului, ci si în funcţie de frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestuia. Caaracterul temporar al activităţii nu ar trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care această infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în cauză.

(78) Pentru a asigura punerea efectivă în aplicare a liberei circulaţii a serviciilor şi faptul că beneficiarii şi prestatorii pot beneficia de servicii sau pot presta servicii pe întreg teritoriul

Comunităţii fără a ţine seama de frontiere, este necesar să se precizeze în ce măsură cerinţele statelor membre în care se prestează serviciul pot fi impuse. Este imperativ să se prevadă ca dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii să nu împiedice statul membru în care se prestează serviciul să îşi impună, în conformitate cu principiile stabilite la articolul 16 alineatul (1) literele (a) – (c), cerinţele specifice din motive care ţin de ordinea publicăşi de siguranţa publică sau pentru protecţia sănătăţii publice sau a mediului.

(79) Curtea de Justiţie a afirmat în mod constant că statele membre îşi păstrează dreptul de a lua măsuri pentru a-i împiedica pe prestatori să profite în mod abuziv de principiile pieţei interne. Abuzurile efectuate de prestatori ar trebui stabilite de la caz la caz.

(80) Este necesar să se garanteze că prestatorii au posibilitatea de a lua cu ei echipamentul care face parte integrantă din prestarea serviciului atunci când se deplasează în alt stat membru cu scopul de a presta servicii. Este important, în special, să se evite cazurile în care serviciile nu au putut fi prestate fără echipament sau situaţiile în care prestatorii suportă costuri suplimentare, de exemplu prin închirierea sau achiziţionarea de echipamente diferite de cele pe care le folosesc în mod obişnuit sau printr-o deviere semnificativă de la modalitatea obişnuită de desfăşurare a activităţii.

(81) Conceptul de echipament nu include obiecte materiale care sunt furnizate clientului sau care devin parte dintr-un obiect material ca urmare a activităţii de servicii, cum ar fi materialele de construcţii sau piese de schimb, sau obiecte care sunt consumate sau lăsate la faţa locului în cursul prestării serviciului, de exemplu combustibili, explozivi, focuri de artificii, pesticide, otrăvuri sau medicamente.

(82) Dispoziţiile prezentei directive nu ar trebui să împiedice aplicarea de către un stat membru a normelor cu privire la condiţiile de angajare. Normele stabilite prin acte cu putere de lege şi dispoziţii administrative ar trebui, în conformitate cu tratatul, să fie justificate prin motive legate de protecţia lucrătorilor şi ar trebui să fie nediscriminatorii, necesare şi proporţionate, astfel cum sunt interpretate de către Curtea de Justiţie şi ar trebui să fie în conformitate cu alte acte legislative comunitare aplicabile.

(83) Este necesar să se garanteze că dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii nu poate fi eliminată decât în domeniile reglementate prin derogări. Derogările sunt necesare pentru a lua în considerare nivelul de integrare a pieţei interne sau anumite instrumente comunitare legate de servicii conform cărora un prestator respectă o altă lege decât cea a statului membru în care este stabilit. În afară de aceasta, în mod excepţional, măsurile luate împotriva unui anumit prestator ar trebui, de asemenea, să fie adoptate în cazuri individuale şi în anumite condiţii procedurale şi de fond stricte. În plus, orice restricţie a liberei circulaţii a serviciilor ar trebui permisă în mod excepţional, doar în cazul în care aceasta este în conformitate cu drepturile fundamentale care constituie parte integrantă a principiilor generale de drept înscrise în ordinea juridică comunitară.

(84) Derogarea de la dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii în ceea ce priveşte serviciile poştale ar trebui să vizeze atât activităţile rezervate prestatorului serviciului universal, cât şi celelalte servicii poştale.

(85) Derogarea de la dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii în ceea ce priveşte recuperarea judiciară a creanţelor şi referirea la un posibil viitor instrument de armonizare ar trebui să vizeze doar accesul la activităţile care constau, în special, în introducerea acţiunilor în instanţe judecătoreşti în vederea recuperării creanţelor, precum şi exercitarea acestor activităţi.

(86) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze condiţiile de muncăşi de angajare care, în temeiul Directivei 96/71/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii1 se aplică lucrătorilor detaşaţi în vederea prestării unui serviciu pe teritoriul unui alt stat membru. În astfel de cazuri, Directiva 96/71/CE stipulează că prestatorii trebuie să respecte condiţiile de angajare în anumite domenii enumerate, aplicabile în statul membru unde se prestează serviciul. Aceste condiţii sunt sunt: perioade maxime de lucru şi perioade minime de odihnă, durata minimă a concediilor anuale remunerate, nivelul minim de salarizare, inclusiv pentru orele suplimentare, condiţiile detaşării lucrătorilor, în special protecţia lucrătorilor detaşaţi la întreprinderi cu încadrare în muncă temporară, sănătatea, siguranţa şi igiena muncii, măsuri de protecţie în ceea ce priveşte condiţiile de muncăşi de angajare a femeilor însărcinate sau a femeilor care au născut de curând, a copiilor şi a tinerilor, tratamentul egal pentru femei şi bărbaţi, precum şi alte dispoziţii cu privire la nediscriminare. Acest lucru nu vizează doar condiţiile de muncăşi de angajare stabilite prin lege, ci şi condiţiile stabilite în convenţii colective sau sentinţe arbitrale care sunt în mod oficial sau de facto declarate aplicabile în sensul Directivei 96/71/CE. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să aplice condiţiile de muncăşi de angajare în ceea ce priveşte alte aspecte decât cele menţionate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71/CE din motive de ordine publică.

(87) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze nici condiţiile de muncăşi de angajare în cazurile în care lucrătorul angajat în vederea prestării unui serviciul în afara frontierelor este recrutat în statul membru în care se prestează serviciul. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să afecteze dreptul statului membru în care se prestează serviciul de a determina dacă există o relaţie de muncăşi de a stabili o distincţie între lucrători care desfăşoară o activitate independentăşi salariaţi, inclusiv „falşii lucrători independenţi”. În această privinţă, caracteristica esenţială a unei relaţii de muncă în sensul articolului 39 din tratat ar trebui să fie faptul că o persoană prestează, pentru o anumită perioadă de timp, servicii pentru o altă persoanăşi sub îndrumarea acesteia, în schimbul cărora primeşte o remuneraţie. Orice activitate pe care o persoană o întreprinde în afara unei relaţii de subordonare trebuie calificată ca activitate independentă în sensul articolelor 43 şi 49 din tratat.

(88) Dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii nu ar trebui să se aplice în cazurile în care, în conformitate cu dreptul comunitar, o activitate este rezervată într-un stat membru pentru o anumită profesie, de exemplu cerinţele care rezervă juriştilor prestarea de servicii de consiliere juridică.

(89) Derogarea de la dispoziţia privind libertatea de a presta servicii în ceea ce priveşte înmatricularea vehiculelor luate în leasing într-un stat membru altul decât cel în care sunt folosite rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie care a recunoscut că un stat membru poate impune o astfel de obligaţie în conformitate cu condiţiile proporţionale în cazul vehiculelor utilizate pe teritoriul său. Această excludere nu include închirierile ocazionale sau temporare.

(90) Relaţiile contractuale între prestator şi client, precum şi cele dintre angajator şi salariat nu ar trebui să facă obiectul prezentei directive. Legislaţia aplicabilă în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale sau extracontractuale ale prestatorului ar trebui să fie determinate prin normele dreptului internaţional privat.

(91) Este necesar ca statele membre să aibă posibilitatea, în mod excepţional şi de la caz la caz, să ia măsuri care derogă de la dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii în ceea ce priveşte un prestator stabilit într-un alt stat membru din motive legate de siguranţa serviciilor. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibil să se ia astfel de măsuri doar în absenţa armonizării la nivel comunitar.

(92) Restricţii cu privire la libera circulaţie a serviciilor contrare prezentei directive pot apărea nu numai din măsuri aplicate prestatorilor, ci şi din cauza mai multor bariere în utilizarea serviciilor de către beneficiari, în special consumatori. Prezenta directivă menţionează, cu titlu de exemplu, anumite tipuri de restricţii aplicate unui beneficiar care doreşte să utilizeze un serviciu oferit de un prestator stabilit într-un alt stat membru. Aceasta include şi cazuri în care beneficiarii unui serviciu au obligaţia să obţină autorizaţie de la autorităţile competente sau să facă o declaraţie către acestea pentru a obţine un serviciu de la un prestator stabilit într-un alt stat membru. Aceasta nu vizează regimurile de autorizare generală care se aplică, de asemenea, în cazul utilizării unui serviciu oferit de un prestator stabilit în acelaşi stat membru.

(93) Conceptul de ajutor financiar oferit pentru utilizarea unui anumit serviciu nu ar trebui să se aplice schemelor de ajutoare oferite de statele membre în special în domeniul social sau în sectorul cultural, care sunt reglementate prin norme comunitare cu privire la concurenţă şi nici ajutoarelor financiare generale care nu sunt legate de un anumit serviciu, de exemplu burse de studii sau împrumuturi pentru studenţi.

(94) În conformitate cu normele din tratat cu privire la libera circulaţie a serviciilor, este interzisă discriminarea pe motiv de cetăţenie sau naţionalite a beneficiarului sau pe motivul reşedinţei naţionale sau locale. Această discriminare ar putea lua forma unei obligaţii impuse doar resortisanţilor unui alt stat membru de a furniza documente originale, copii certificate pentru conformitate, un certificat de cetăţenie sau naţionalitate sau traduceri oficiale ale documentelor pentru a beneficia de un serviciu sau de condiţii şi preţuri mai avantajoase. Cu toate acestea, interzicerea cerinţelor discriminatorii nu ar trebui să împiedice rezervarea avantajelor, în special în ceea ce priveşte tarifele, pentru anumiţi beneficiari, în cazul în care această rezervare se bazează pe criterii legitime şi obiective.

(95) Principiul nediscriminării în cadrul pieţei interne implică faptul că accesul unui beneficiar, în special al unui consumator, la un serviciu oferit publicului nu poate fi refuzat sau restricţionat prin aplicarea unui criteriu inclus în condiţiile generale puse la dispoziţia publicului, referitor la cetăţenia sau naţionalitatea beneficiarului sau la locul de reşedinţă al acestuia. Aceasta nu implică faptul că dispoziţia, în aceste condiţii generale, a unor tarife şi condiţii diferite pentru prestarea unui serviciu ar constitui o discriminare ilegală, în cazul în care aceste tarife, preţuri şi condiţii sunt justificate prin motive obiective care pot varia de la

o ţară la alta, cum ar fi costurile suplimentare care rezultă din distanţă sau caracteristicile tehnice ale prestării serviciului, sau condiţiile diferite ale pieţei, cum ar fi o cerere mai mare sau mai redusă în funcţie de sezon, diferitele perioade de vacanţă, în statele membre şi preţurile practicate de către diferiţi concurenţi sau riscurile suplimentare legate de reglementări diferite de cele din statul membru de stabilire. Aceasta nu implică nici faptul că neprestarea unui serviciu către un consumator din cauza lipsei drepturilor de proprietate intelectuală solicitate pe un anumit teritoriu ar constitui discriminare ilegală.

(96) Printre mijloacele prin care prestatorul poate face uşor accesibilă informaţia pe care este obligat să o furnizeze beneficiarului, este necesar să se prevadă adresa electronică, inclusiv cea a site-ului Web.. În plus, obligaţia de a face accesibile anumite informaţii în documentele informative ale prestatorului care prezintă serviciile acestuia în detaliu nu ar

trebui să cuprindă comunicările comerciale de natură generală, cum ar fi publicitatea, ci documente care conţin o descriere detaliată a serviciilor propuse, inclusiv documentele de pe site-ul Web.

(97) Este necesar ca prezenta directivă să prevadă anumite norme cu privire la înalta calitate a serviciilor, asigurând în special cerinţe cu privire la informaţii şi transparenţă. Aceste norme ar trebui să se aplice atât în cazul prestării serviciilor transfrontaliere între statele membre, cât şi în cazul serviciilor prestate într-un stat membru de către un prestator stabilit în acel stat membru, fără a se impune sarcini care nu sunt necesare asupra IMM -urilor. Acestea nu ar trebui să împiedice în nici un fel statele membre să aplice, în conformitate cu prezenta directivăşi cu alte acte legislative comunitare, cerinţe calitative suplimentare sau diferite.

(98) Orice operator care prestează servicii care implică un risc direct şi deosebit de sănătate, siguranţă sau financiar pentru beneficiar sau o terţă persoană, trebuie, în principiu, să aibă o asigurare corespunzătoare de răspundere profesională, sau o altă formă de garanţie echivalentă sau comparabilă, ceea ce înseamnă, în special, că un astfel de operator as trebui, în general, să aibă asigurare adecvată pentru serviciile prestate în unul sau mai multe state membre altele decât statul membru de stabilire.

(99) Asigurarea sau garanţia ar trebui să fie corespunzătoare cu gradul de risc şi cu natura acestuia. În consecinţă, ar fi necesar ca asigurarea prestatorului să aibă acoperire transfrontalieră doar dacă prestatorul respectiv oferă în mod efectiv servicii în alte state membre. Statele membre nu ar trebui să stabilească norme mai detaliate în ceea ce priveşte acoperirea asigurării şi nici să fixeze, de exemplu, praguri minime pentru suma asigurată sau limite la excluderi de la acoperirea asigurării. Prestatorii şi societăţile de asigurări ar trebui să menţină flexibilitatea necesară în negocierea poliţelor de asigurare adaptate în mod precis gradului de risc şi naturii acestuia. În plus, nu este necesar să fie stabilită printr-o dispoziţie legislativă o obligaţie de asigurare adecvată. Este suficient ca o obligaţie de asigurare să facă parte din normele privind deontologia stabilite de către ordinele profesionale. În cele din urmă, nu ar trebui să existe nici o obligaţie pentru societăţile de asigurări de a acorda asigurări.

1 JO L 18, 21.1.1997, p. 1.

(100) Este necesar să se înlăture interdicţiile totale în ceea ce priveşte comunicările comerciale pentru profesiile reglementate, nu prin eliminarea interdicţiilor asupra conţinutului unei comunicări comerciale, ci prin eliminarea acelor interdicţii care, în general, interzic pentru o anumită profesie una sau mai multe forme de comunicare comercială, cum ar fi publicitatea prin unul sau mai multe mijloace de comunicare în masă. În ceea ce priveşte conţinutul sau metodele comunicării comerciale, este necesar ca profesioniştii să fie încurajaţi să elaboreze coduri de conduită la nivel comunitar, în conformitate cu legislaţia comunitară.

(101) Este necesar şi în interesul beneficiarilor, în special al consumatorilor, ca prestatorii să aibă posibilitatea să ofere servicii multidisciplinare şi ca restricţiile în această privinţă să fie limitate la ceea ce este necesar pentru a asigura imparţialitatea, independenţa şi integritatea profesiilor reglementate. Aceasta nu aduce atingere restricţiilor sau interdicţiilor în ceea ce priveşte desfăşurarea unor activităţi specifice în scopul asigurării independenţei în cazurile în care un stat membru încredinţează unui prestator o anumită sarcină, în special în domeniul dezvoltării urbane şi nu ar trebui să afecteze nici aplicarea normelor de concurenţă.

(102) Pentru a spori transparenţa şi pentru a promova evaluări bazate pe criterii comparabile în ceea ce priveşte calitatea serviciilor oferite şi prestate beneficiarilor, este important ca informaţia cu privire la semnificaţia etichetelor de calitate şi a altor mărci distinctive legate de aceste servicii să fie uşor accesibile. Această obligaţie cu privire la transparenţă este deosebit de importantă în domenii precum turismul, în special în industria hotelieră, în care utilizarea sistemelor de clasificare este foarte răspândită. În plus, este necesar să se examineze în ce măsură standardizarea europeană ar putea facilita compatibilitatea şi calitatea serviciilor. Standardele Europene sunt elaborate de către organismele europene de standardizare, Comitetul European de Standardizare (CEN), Comitetul european pentru standardizare electrotehnică (CENELEC) şi Institutul European de Standarde în Telecomunicaţii (ETSI). După caz, Comisia, în conformitate cu procedurile prevăzute de Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice1 şi a unor norme cu privire la serviciile societăţii informaţionale, poate da un mandat pentru elaborarea unor standarde specifice europene.

(103) Pentru a rezolva potenţialele probleme legate de respectarea hotărârilor judecătoreşti este necesar să se prevadă ca statele membre să recunoască garanţiile echivalente depuse la instituţii sau organisme, cum ar fi băncile, societăţile de asigurări sau prestatori de alte servicii financiare stabiliţi într-un alt stat membru.

(104) Dezvoltarea unei reţele a autorităţilor de protecţie a consumatorilor din statele membre, care face obiectul Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 completează cooperarea prevăzută de prezenta directivă. Aplicarea legislaţiei cu privire la protecţia consumatorilor în situaţii transfrontaliere, în special în ceea ce priveşte noile practici de marketing şi vânzări, precum şi nevoia de a elimina anumite obstacole specifice în calea cooperării în acest domeniu, necesită un grad mai mare de cooperare între statele membre. În special este necesar ca în acest sector să se garanteze că statele membre impun încetarea practicilor ilegale de către operatori pe teritoriile lor care vizează consumatori dintr-un alt stat membru.

(105) Cooperarea administrativă este esenţială pentru funcţionarea corectă a pieţei interne a serviciilor. Lipsa de cooperare între statele membre duce la proliferarea normelor aplicabile prestatorilor sau dublarea controalelor pentru activităţile transfrontaliere şi poate fi, de asemenea, folosită de către agenţi economici incorecţi în scopul evitării controlului sau pentru a eluda dispoziţiile naţionale aplicabile serviciilor. În consecinţă, este necesar să se prevadă obligaţii clare şi constrângătoare din punct de vedere juridic pentru ca statele membre să coopereze în mod eficient.

(106) În sensul capitolului cu privire la cooperarea administrativă, „controlul” ar trebui să cuprindă activităţi precum supravegherea şi stabilirea faptelor, rezolvarea problemelor, punerea în executare şi aplicarea sancţiunilor, precum şi activităţile ulterioare care decurg din acestea.

(107) În împrejurări normale, asistenţa reciprocă ar trebui să aibă loc direct între autorităţile competente. Punctelor de contact desemnate de către statele membre ar trebui să li se solicite să faciliteze acest proces doar în cazul în care se întâlnesc dificultăţi, de exemplu în cazul în care se solicită asistenţă pentru identificarea autorităţii competente în cauză.

(108) Anumite obligaţii de asistenţă reciprocă ar trebui să se aplice în toate aspectele reglementate de prezenta directivă, inclusiv cele referitoare la cazurile în care un prestator se stabileşte într-un alt stat membru. Alte obligaţii de asistenţă reciprocă ar trebui aplicate doar în cazul prestării de servicii transfrontaliere, în care se aplică dispoziţia privind libertatea de a presta servicii. O altă serie de obligaţii ar trebui să se aplice în toate cazurile de prestări de servicii

1JO L 204, 21.7.1998, p. 37. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Actul de aderare din 2003.

transfrontaliere, inclusiv în sectoarele nereglementate prin dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii. Prestarea de servicii transfrontaliere ar trebui să includă cazuri în care serviciile sunt prestate la distanţă şi în care beneficiarul se deplasează în statul membru de stabilire al prestatorului pentru a beneficia de servicii.

(109) În cazurile în care un prestator se mută temporar într-un stat membru altul decât statul membru de stabilire, sunt necesare dispoziţii cu privire la asistenţa reciprocă între cele două state membre, în aşa fel încât primul să poată efectua controale, inspecţii şi anchete la cererea statului membru de stabilire sau să efectueze astfel de controale din proprie iniţiativă în cazul în care acestea sunt doar constatări factuale.

(110) Nu ar trebui să fie posibil ca statele membre să eludeze normele stabilite de prezenta directivă, inclusiv dispoziţia cu privire la libertatea de a presta servicii prin efectuarea unor controale, inspecţii şi investigaţii discriminatorii şi disproporţionate.

(111) Dispoziţiile prezentei directive cu privire la schimbul de informaţii referitoare la buna reputaţie a prestatorilor nu ar trebui să împiedice iniţiativele în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, în special în ceea ce priveşte schimbul de informaţii între autorităţile responsabile de aplicarea legii din statele membre şi în ceea ce priveşte cazierul judiciar.

(112) Cooperarea între statele membre necesită un sistem computerizat de informaţii operaţional pentru ca autorităţile competente să poată identifica cu uşurinţă interlocutorii din alte state membre şi să comunice într-o manieră eficientă.

(113) Este necesar să se prevadă ca statele membre, în cooperare cu Comisia, să încurajeze părţile interesate să elaboreze coduri de conduită la nivel comunitar cu scopul, în special, de a promova calitatea serviciilor şi luând în considerare specificul fiecărei profesii. Aceste coduri de conduită ar trebui să respecte dreptul Comunitar, în special dreptul concurenţei. Acestea ar trebui să fie compatibile cu normele deontologice profesionale care sunt obligatorii din punct de vedere juridic în statele membre.

(114) Statele membre ar trebui să încurajeze elaborarea unor coduri de conduită la nivel comunitar, în special de către ordinele, organismele şi asociaţiile profesionale. Aceste coduri de conduită ar trebui să includă, în funcţie de specificul fiecărei profesii, norme pentru comunicările comerciale referitoare la profesiile reglementate, precum şi norme de deontologie profesională ale profesiilor reglementate care au ca scop, în special, asigurarea independenţei , imparţialităţii şia păstrării secretului profesional. În plus, condiţiile de exercitare a activităţilor agenţilor imobiliari ar trebui incluse în astfel de coduri de conduită. Statele membre ar trebui să ia măsuri adiacente pentru a încuraja ordinele, organismele şi asociaţiile profesionale să pună în practică la nivel naţional codurile de conduită adoptate la nivel comunitar.

(115) Codurile de conduită la nivel comunitar sunt adoptate pentru a stabili norme minime de conduităşi completează cerinţele juridice ale statelor membre. Acestea nu împiedică statele membre, în conformitate cu legislaţia comunitară, să ia măsuri legislative mai stricte, şi nu împiedică ordinele profesionale naţionale să ofere o mai mare protecţie în codurile lor de conduită naţionale.

(116) Întrucât obiectivele prezentei directive, şi anume eliminarea barierelor în calea libertăţii de stabilire a prestatorilor în statele membre şi în calea libertăţii de a presta servicii între statele membre nu pot fi îndeplinite în mod satisfăcător de către statele membre şi, prin urmare, din cauza dimensiunilor acţiunii, pot fi mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii astfel cum este prevăzut la articolul menţionat, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(117) Dispoziţiile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competenţelor de executare conferite Comisiei1.

(118) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituţional „A legifera mai bine”2, statele membre sunt încurajate să elaboreze pentru ele şi în interesul Comunităţii tabele care ilustrează, în măsura în care este posibil, corespondenţa dintre directivăşi măsurile de transpunere şi să le facă publice,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1

Obiect

(1) Prezenta directivă stabileşte dispoziţii generale pentru facilitarea exercitării libertăţii de stabilire pentru prestatorii de servicii şi a liberei circulaţii a serviciilor, menţinând totodată un nivel ridicat al calităţii serviciilor.

(2) Prezenta directivă nu are ca obiect liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private şi nici privatizarea organismelor publice prestatoare de servicii.

(3) Prezenta directivă nu are ca obiect eliminarea monopolurilor care prestează servicii şi nici ajutoarele acordate de statele membre în baza normelor comunitare în materie de concurenţă.

Prezenta directivă nu afectează libertatea statelor membre de a defini, în conformitate cu legislaţia comunitară, ceea ce consideră servicii de interes economic general, felul în care ar trebui să fie aceste servicii organizate şi finanţate în conformitate cu normele referitoare la ajutoarele de stat sau obligaţiile specifice pe care trebuie să îndeplinească acestea.

(4) Prezenta directivă nu afectează măsurile luate la nivel comunitar sau naţional în conformitate cu dreptul comunitar în scopul protejării sau promovării diversităţii culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă.

1 JO L 184, 17.7.1999, p. 23. Decizie, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2006/512/EC (JO L 200, 22.7.2006, p. 11). 2 JO C 321, 31.12.2003, p. 1.

(5) Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricţiona libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziţii de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.

(6) Prezenta directivă nu afectează legislaţia muncii, adică nici una dintre dispoziţiile legale sau contractuale cu privire la condiţiile de angajare, condiţiile de muncă, inclusiv sănătatea şi siguranţa la locul de muncăşi relaţiile dintre angajatori şi lucrători pe care statele membre le aplică în conformitate cu legislaţia naţională, respectând legislaţia comunitară. Prezenta directivă nu afectează nici legislaţia în materie de securitate socială a statelor membre.

(7) Prezenta directivă nu afectează exercitarea drepturilor fundamentale astfel cum sunt recunoscute în statele membre şi în legislaţia comunitară. Aceasta nu afectează nici dreptul de a negocia, de a încheia şi de a pune în aplicare convenţii colective şi de a desfăşura acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale respectând legislaţia comunitară.

Articolul 2

Sferă de aplicare

(h) activităţile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o miză cu valoare pecuniară în jocuri de noroc, inclusiv loterie, jocuri de casino şi tranzacţii referitoare la pariuri;

(i) activităţi care sunt asociate exercitării autorităţii publice astfel cum se stabileşte la articolul 45 din tratat;

Articolul 3

Relaţia cu alte dispoziţii ale dreptului comunitar

(1) În cazul în care dispoziţiile prezentei directive sunt în conflict cu o dispoziţie a unui alt act comunitar care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispoziţia celuilalt act comunitar prevaleazăşi se aplică acestor sectoare sau profesii specifice. Acestea includ:

(a) Directiva 96/71/CE;

(b) Regulamentul (CEE) nr. 1408/71;

(c) Directiva 89/552/CEE a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege şi acte administrative ale statelor membre cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune1;

(d) Directiva 2005/36/CE.

(2) Prezenta directivă nu vizează norme ale dreptului internaţional privat, în special norme care reglementează legislaţia aplicabilă obligaţiilor contractuale şi extracontractuale, inclusiv cele care garantează consumatorilor protecţia oferită acestora prin normele de protecţie a consumatorilor din legislaţia cu privire la consumatori în vigoare în statul lor membru.

(3) Statele membre aplică dispoziţiile prezentei directive în conformitate cu normele din tratat cu privire la dreptul de stabilire şi a libera circulaţie a serviciilor.

Articolul 4

Definiţii

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

1 JO L 298, 17.10.1989, p. 23. Directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/36/EC a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 202, 30.7.1997, p. 60).

(1) „serviciu”: orice activitate economică independentă, prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, menţionată la articolul 50 din tratat;

(2) „prestator”: orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană juridică menţionată la articolul 48 din tratat, stabilită într-un stat membru care oferă sau prestează un serviciu;

(3) „beneficiar”: orice persoană fizică resortisant a unui stat membru sau care beneficiază de drepturi care îi sunt conferite prin acte comunitare, sau orice persoană juridică menţionată la articolul 48 din tratat, stabilită într-un stat membru, care, în scopuri profesionale sau non -profesionale utilizează sau doreşte să utilizeze un serviciu;

(4) „stat membru de stabilire”: statul membru pe al cărui teritoriu este stabilit prestatorul serviciului în cauză;

(5) „stabilire”: exercitarea efectivă de către prestator a unei activităţi economice prevăzută la articolul 43 din tratat, pentru o perioadă nedeterminatăşi cu ajutorul unei infrastructuri stabile de unde activitatea de prestare de servicii este asigurată în mod efectiv;

(6) „regim de autorizare”: orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obţinerii unei decizii formale, sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia;

(7) „cerinţă”: orice obligaţie, interdicţie, condiţie sau limită prevăzută în actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre sau care rezultă din jurisprudenţă, practici administrative, normele ordinelor profesionale sau normele colective ale asociaţiilor profesionale sau ale altor organizaţii profesionale adoptate în exercitarea autonomiei lor juridice; norme stabilite prin convenţii colective negociate de către partenerii sociali nu sunt în sine considerate cerinţe în sensul prezentei directive;

(8) „motive imperative de interes general”: motive astfel recunoscute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, inclusiv următoarele motive: ordinea publică; siguranţa publică; sănătate publică; păstrarea echilibrului financiar al sistemului de securitate socială; protecţia consumatorilor, beneficiarilor serviciilor şi a lucrătorilor; loialitatea tranzacţiilor comerciale; combaterea fraudei; protecţia mediului şi a mediului urban; sănătatea animalelor; proprietatea intelectuală; conservarea patrimoniului naţional istoric şi artistic; obiective de politică socialăşi de politică culturală;

(9) autoritate competentă”: orice organism sau autoritate dintr-un stat membru cu rol de control sau de reglementare în ceea ce priveşte activităţile de servicii, în special autorităţile administrative, incluzând instanţele judecătoreşti acţionând în această calitate, ordinele profesionale şi asociaţiile profesionale sau alte organisme profesionale care, în exercitarea autonomiei lor juridice, reglementează în mod colectiv accesul la activităţile de servicii sau exercitarea acestora;

(10) „stat membru în care se prestează serviciul”: statul membru în care serviciul este oferit de către un prestator stabilit într-un alt stat membru;

(11) „profesie reglementată”: orice activitate profesională sau ansamblu de activităţi profesionale, astfel cum se menţionează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36/CE;

(12) „comunicare comercială”: orice formă de comunicare făcută în scopul promovării directe sau indirecte a bunurilor, serviciilor sau imaginii unei întreprinderi, organizaţii sau persoane implicate într-o activitate comercială, industrială sau meşteşugărească sau care practică o profesie reglementată. Nu constituie în sine comunicări comerciale următoarele:

(a) informaţiile care facilitează accesul direct la activitatea întreprinderii, organizaţiei sau persoanei, incluzând, în special, un nume de domeniu sau o adresă electronică;

(b) comunicări legate de bunuri, servicii sau imaginea întreprinderii, organizaţiei sau persoanei compilate într-o manieră independentă, în special atunci când sunt prestate fără a se urmări un scop financiar.

CAPITOLIL II

SIMPLIFICARE ADMINISTRATIVĂ

Articolul 5

Simplificarea procedurilor

(1) Statele membre examinează procedurile şi formalităţile aplicabile accesului la o activitate de servicii şi exercitării acesteia. În cazul în care procedurile şi formalităţile examinate în temeiul prezentului alineat nu sunt suficient de simple, statele membre le simplifică.

(2) Comisia poate să stabilească formulare armonizate la nivel comunitar în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2). Aceste formulare sunt echivalente cu certificatele, atestări şi orice alte documente solicitate unui prestator.

(3) În cazul în care statele membre solicită ca prestatorul sau beneficiarul să prezinte un certificat, o atestare sau un alt document pentru a dovedi că o cerinţă a fost îndeplinită, acestea acceptă orice document dintr-un alt stat membru întocmit într-un scop echivalent sau din care reiese clar că cerinţa respectivă este îndeplinită. Acestea nu pot solicita un document de la un alt stat membru în original, în copie certificată pentru conformitate sau traducere certificată, cu excepţia cazurilor prevăzute de alte instrumente comunitare sau în cazul în care o astfel de cerinţă este justificată printr-un motiv imperativ de interes general, inclusiv ordinea şi siguranţa publică.

Primul paragraf nu afectează dreptul statelor membre de a solicita traduceri necertificate ale unor documente în una dintre limbile lor oficiale.

(4) Alineatul (3) nu se aplică documentelor menţionate la articolul 7 alineatul (2) şi la articolul 50 din Directiva 2005/36/CE, la articolul 45 alineatul (3), şi articolele 46, 49 şi 50 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii1, la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 98/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obţinut calificarea2, în prima Directivă 68/151/CEE a Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele

1 JO L 134, 30.4.2004, p. 114. Directivă, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2083/2005 (JO L 333, 20.12.2005, p. 28). 2 JO L 77, 14.3.1998, p. 36. Directivă, astfel cum a fost modificată prin Actul de aderare din 2003

membre, înţelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor1, sau în Directiva a unsprezecea 89/666/CEE din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înfiinţate într-un stat membru de anumite forme de societăţi comerciale care intră sub incidenţa legislaţiei unui alt stat2.

Articolul 6

Ghişee unice

(1) Statele membre se asigură că este posibil ca prestatorii să îndeplinească, prin intermediul ghişeelor unice, următoarele proceduri şi formalităţi:

(a) toate procedurile şi formalităţile necesare pentru accesul la activităţile de servicii ale acestuia, în special, toate declaraţiile, notificările sau cererile necesare pentru obţinerea autorizării de la autorităţile competente, inclusiv cererile de înscriere într-un registru, într-un rol sau într-o bază de date sau într-un ordin sau într-o asociaţie profesională;

(b) orice cereri de autorizare necesare pentru exercitarea activităţilor de servicii.

(2) Stabilirea ghişeelor unice nu aduce atingere repartizării funcţiilor şi competenţelor între autorităţi în cadrul sistemelor naţionale.

Articolul 7

Dreptul la informare

(1) Statele membre se asigură că următoarele informaţii sunt uşor accesibile prestatorilor şi beneficiarilor prin intermediul ghişeelor unice:

(a) cerinţele aplicabile prestatorilor stabiliţi pe teritoriul lor, în special acele cerinţe cu privire la procedurile şi formalităţile care trebuie îndeplinite pentru a avea acces la activităţile de servicii şi pentru a le exercita;

(b) coordonatele autorităţilor competente necesare în vederea contactării directe a acestora, inclusiv coordonatele autorităţilor responsabile în materie de exercitare a activităţilor de servicii;

(c) mijloacele şi condiţiile de acces la registrele şi bazele de date publice cu privire la prestatori şi servicii;

(d) căile de atac care sunt în general disponibile în cazul unui litigiu între autorităţile competente şi prestator sau beneficiar, sau între un prestator şi un beneficiar, sau între prestatori;

(e) coordonatele asociaţiilor şi organizaţiilor, altele decât autorităţile competente de la care prestatorii sau beneficiarii pot obţine asistenţă practică.

(2) Statele membre garantează prestatorilor şi beneficiarilor posibilitatea de a primi, la cerere, asistenţă din partea autorităţilor competente constând în informaţii asupra modului în care sunt în

1 JO L 65, 14.3.1968, p. 8. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2003/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 221,4.9.2003, p. 13). 2 JO L 395, 30.12.1989, p. 36.

general interpretate şi aplicate cerinţele menţionate la alineatul (1) litera (a). După caz, această consiliere include un ghid simplu explicativ. Informaţiile se furnizează într-un limbaj clar şi inteligibil.

(3) Statele membre se asigură că informaţiile şi asistenţa menţionate la alineatele (1) şi (2) sunt furnizate într-o manieră clarăşi neambiguă, că sunt uşor accesibile de la distanţă prin mijloace electronice şi că sunt actualizate.

(4) Statele membre se asigură că ghişeele unice şi autorităţile competente răspund în cel mai scurt timp oricărei cereri de informaţii sau asistenţă menţionate la alineatele (1) şi (2) şi, în cazurile în care cererea este eronată sau nefondată, informează solicitantul în consecinţă în cel mai scurt termen.

(5) Statele membre şi Comisia iau măsuri adiacente pentru a încuraja ghişeele unice să facă astfel încât informaţiile prevăzute la prezentul articol să fie disponibile în alte limbi comunitare. Această dispoziţie nu aduce atingere legislaţiei statelor membre cu privire la utilizarea limbilor.

(6) Obligaţia autorităţilor competente de a asista prestatorii şi beneficiarii nu impune acestor autorităţi să furnizeze consiliere juridică în cazuri individuale, ci vizează doar informaţii generale asupra modului în care cerinţele sunt, în mod obişnuit, interpretate sau aplicate.

Articolul 8

Proceduri prin mijloace electronice

(1) Statele membre se asigură că toate procedurile şi formalităţile cu privire la accesul la o activitate de servicii pot fi îndeplinite cu uşurinţă, de la distanţă şi prin mijloace electronice prin intermediul ghişeului unic competent şi al autorităţilor competente.

(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul controlului spaţiilor unde se prestează serviciul sau a echipamentului utilizat de către prestator sau în cazul examinării fizice a capacităţii sau a integrităţii personale a prestatorului sau a personalului său responsabil.

(3) Comisia, în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2), adoptă normele de aplicare a alineatului (1) al prezentului articol cu scopul de a facilita interoperabilitatea sistemelor de informaţii şi utilizarea procedurilor prin mijloace electronice între statele membre, luând în considerare standardele comune elaborate la nivel comunitar.

CAPITOLUL III

LIBERTATE DE STABILIRE PENTRU PRESTATORI

SECŢIUNEA 1

Autorizaţii

Articolul 9

Regimuri de autorizare

(1) Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:

autorizare şi motivează compatibilitatea acestora cu alineatul (1) al prezentului articol.

(3) Prezenta secţiune nu se aplică aspectelor regimurilor de autorizare care sunt reglementate direct sau indirect prin alte instrumente comunitare.

Articolul 10

Condiţii de acordare a autorizaţiei

(1) Regimurile de autorizare trebuie să fie bazate pe criterii ce încadrează exercitarea competenţei de apreciere a autorităţilor competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într-o manieră arbitrară.

(2) Criteriile menţionate la alineatul (1) sunt:

(a) nediscriminatorii;

(b) justificate printr-un motiv imperativ de interes general:

(c) proporţionale cu acel obiectiv de interes general;

(d) clare şi neambigue;

(e) obiective;

(f) făcute publice în prealabil;

(g) transparente şi accesibile.

(3) Condiţiile de acordare a autorizaţiei pentru o nouă stabilire nu trebuie să se suprapună cu cerinţele şi controalele echivalente sau comparabile în esenţă în ceea ce priveşte scopul lor, la care prestatorul este supus deja într-un alt stat membru sau în acelaşi stat membru. Punctele de legătură menţionate la articolul 28 alineatul (2) şi prestatorul sprijină autoritatea competentă prin furnizarea oricăror informaţii necesare cu privire la aceste cerinţe.

(4) Autorizaţia trebuie să permită prestatorului accesul la activitatea de servicii sau exercitarea acelei activităţi pe teritoriul naţional, inclusiv prin înfiinţarea de agenţii, filiale, sucursale, birouri, cu excepţia cazului în care o autorizaţie individuală acordată fiecărei stabiliri sau o limitare a autorizaţiei la o anumită parte a teritoriului este justificată printr-un motiv imperativ de interes general.

(5) Autorizaţia se acordă de îndată ce se stabileşte, avându-se în vedere o examinare corespunzătoare, că au fost îndeplinite condiţiile de autorizare.

(6) Cu excepţia cazului acordării unei autorizaţii, orice decizie a autorităţilor competente, inclusiv refuzul sau retragerea unei autorizaţii trebuie să fie motivată corespunzător şi să poată face obiectul unei căi de atac în instanţele judecătoreşti sau alte instanţe de atac.

(7) Prezentul articol nu aduce atingere repartizării competenţelor la nivel local sau regional ale autorităţilor din statele membre care acordă autorizaţii.

Articolul 11

Durata autorizaţiei

(1) O autorizaţie nu este acordată unui prestator pe o durată limitată cu excepţia cazurilor următoare:

activitatea după obţinerea autorizaţiei.

(3) Statele membre solicită unui prestator să informeze ghişeul unic competent prevăzut la articolul 6 cu privire la următoarele schimbări:

(a) constituirea de filiale ale căror activităţi intră în sfera de aplicare a regimului de autorizare;

(b) schimbări ale situaţiei acestuia, în urma cărora condiţiile de acordare a autorizaţiei nu mai sunt îndeplinite.

(4) Prezentul articol nu aduce atingere posibilităţii statelor membre de a retrage autorizaţiile atunci când condiţiile de autorizare nu mai sunt îndeplinite.

Articolul 12

Selecţia dintre mai mulţi candidaţi

(1) În cazul în care numărul autorizaţiilor disponibile pentru o anumită activitate este limitat din cauza cantităţii reduse de resurse naturale sau din cauza capacităţii tehnice reduse, statele membre aplică o procedură de selecţie potenţialilor candidaţi care oferă garanţii depline în ceea ce priveşte imparţialitatea şi transparenţa, incluzând, în special o publicitate adecvată a deschiderii, desfăşurării şi încheierii procedurii.

(2) În cazurile menţionate la alineatul (1), autorizaţia se acordă pentru o durată limitată corespunzătoare şi nu poate fi reînnoită automat şi nici nu poate oferi alte avantaje prestatorului a cărui autorizaţie a expirat sau oricărei persoane care are o relaţie deosebită cu prestatorul în cauză.

(3) Sub rezerva alineatului (1) şi a articolelor 9 şi 10, statele membre pot ţine cont, atunc când se stabilesc normele pentru procedura de selecţie, de consideraţii care ţin de sănătatea publică, obiective de politică socială, sănătatea şi siguranţa angajaţilor sau a lucrătorilor care desfăşoară o activitate independentă, protecţia mediului, protejarea patrimoniului cultural şi alte motive imperative de interes public, în conformitate cu legislaţia comunitară.

Articolul 13

Proceduri de autorizare

(1) Procedurile de autorizare şi formalităţile trebuie să fie clare, să fie făcute publice în avans şi să ofere solicitanţilor garanţia că cererea lor va fi tratată în mod obiectiv şi imparţial.

(2) Procedurile şi formalităţile de autorizare nu trebuie să fie disuasive şi nici să complice sau să întârzie în mod nenecesar prestarea serviciului. Acestea trebuie să fie uşor accesibile şi orice taxe care pot decurge pentru solicitanţi din cererea lor trebuie să fie rezonabile şi proporţionale cu costul procedurilor de autorizare în cauzăşi să nu depăşească costul procedurilor.

(3) Procedurile şi formalităţile de autorizare trebuie să ofere solicitanţilor garanţia că cererea lor va fi procesată în cel mai scurt termen şi, în orice caz, într-un termen rezonabil fixat şi făcut public în avans. Termenul se calculează începând din momentul în care toate documentele au fost furnizate. Atunci când acest lucru este justificat prin complexitatea problemei, termenul poate fi prelungit o singură dată de către autoritatea competentă pentru o durată limitată. Prelungirea termenului, precum şi durata acestei prelungiri trebuie motivată în mod corespunzător şi notificată solicitantului înainte de expirarea termenului iniţial.

(4) În lipsa unui răspuns în termenul stabilit sau în termenul prelungit în conformitate cu alineatul (3) autorizaţia se consideră acordată. Cu toate acestea, se poate stabili un regim diferit în cazul în care acest lucru se justifică prin motive imperative de interes general, inclusiv un interes legitim al unei terţe părţi.

(5) Toate cererile de autorizare fac obiectul unei confirmări de primire în cel mai scurt termen. Confirmarea de primire trebuie să precizeze următoarele:

(6) În cazul unei ceri incomplete solicitantul este informat în cel mai scurt termen cu privire la necesitatea de a transmite documentele suplimentare, precum şi cu privire la posibile consecinţe asupra termenului menţionat la alineatul (3).

(7) În cazul în care o cerere este respinsă deoarece nu corespunde procedurilor şi formalităţilor solicitate, solicitantul este informat cu privire la respingere în cel mai scurt termen.

SECŢIUNEA 2

Cerinţe interzise sau supuse evaluării

Articolul 14

Cerinţe interzise

Statele membre nu subordonează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor uneia din următoarele cerinţe:

(1) cerinţe discriminatorii bazate direct sau indirect pe cetăţenie, sau, în cazul societăţilor, pe situarea sediului social, incluzând, în special:

(a) cerinţa de cetăţenie pentru prestator, personalul acestuia, persoanele care deţin capital social sau membrii organelor de administrare sau de supraveghere ale prestatorului;

(b) cerinţa ca prestatorul, personalul acestuia, persoanele care deţin capital social sau membrii organelor de administrare sau de supraveghere ale prestatorului să aibă reşedinţa pe teritoriul respectiv;

(2) interdicţia de a fi stabilit în mai mult de un stat membru sau de a fi înscris în registre sau în ordine sau asociaţii profesionale din mai mult de un stat membru;

(3) restricţii asupra libertăţii unui prestator de a alege între a se stabili cu titlu principal sau secundar, în special obligaţia prestatorului de a se stabili cu titlu principal pe teritoriul acestora, sau restricţii asupra libertăţii de a alege între stabilirea sub formă de agenţie, de sucursală sau de filială;

(4) condiţii de reciprocitate cu statul membru în care prestatorul este deja stabilit, cu excepţia condiţiilor de reciprocitate prevăzute de instrumentele comunitare în ceea ce priveşte energia;

(5) aplicarea de la caz la caz a unui test economic care constă în supunerea acordării autorizaţiei dovezii existenţei unei nevoi economice sau a unei cereri a pieţei, unei evaluări a efectelor economice potenţiale sau curente a activităţii, sau unei evaluări a adecvării activităţii în raport cu obiectivele planificării economice stabilite de autorităţile competente; această interdicţie nu se referă la cerinţele de planificare care nu vizează obiective economice, ci ţin de motive imperative de interes general;

(6) intervenţia directă sau indirectă a operatorilor concurenţi, inclusiv în cadrul organismelor consultative, în acordarea autorizaţiilor sau în adoptarea altor decizii ale autorităţilor competente, cu excepţia ordinelor şi asociaţiilor profesionale sau a altor organizaţii în calitate de autoritate competentă; această interdicţie nu vizează consultarea organizaţiilor precum camere de comerţ sau parteneri sociali în alte aspecte decât cererile individuale de autorizare, sau o consultare a publicului larg;

(7) obligaţia de a constitui sau participa la o garanţie financiară sau de a încheia o asigurare la un prestator sau organism stabilit pe teritoriul lor. Aceasta nu aduce atingere posibilităţii statelor membre de a solicita asigurare sau garanţii financiare în sine şi nici cerinţele referitoare la participarea la un fond colectiv de compensare, de exemplu pentru membrii ordinelor sau organizaţiilor profesionale;

(8) obligaţia de a fi înscris în prealabil, pentru o anumită perioadă în registrele ţinute pe teritoriul acestora sau de a fi exercitat în prealabil acea activitate pentru o anumită perioadă pe teritoriul acestora.

Articolul 15

Cerinţe care trebuie evaluate

(1) Statele membre examinează dacă în cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerinţele menţionate la alineatul (2) şi se asigură că oricare astfel de cerinţe sunt compatibile cu condiţiile stabilite la alineatul (3). Statele membre îşi adaptează actele cu putere de lege şi actele administrative în aşa fel încât acestea să fie compatibile cu aceste condiţii.

(2) Statele membre examinează dacă sistemul lor juridic impune ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să fie în conformitate cu următoarele cerinţe ne-discriminatorii:

(a) restricţii cantitative sau teritoriale, în special sub forma limitărilor stabilite în funcţie de populaţie sau a unei distanţe geografice minime între prestatori;

(b) obligaţia unui prestator de a adopta o formă juridică specifică;

(c) cerinţe referitoare la deţinerea capitalului unei societăţi;

(d) altele cerinţe decât cele care privesc domenii reglementate de Directiva 2005/36/CE sau prevăzute în alte instrumente comunitare, care rezervă accesul la activitatea de servicii în cauză pentru anumiţi prestatori în temeiul specificului activităţii;

(e) interdicţia de a avea mai mult de un loc de stabilire pe teritoriul aceluiaşi stat;

(f) cerinţe care stabilesc un număr minim de salariaţi;

(g) tarife obligatorii minime şi/sau maxime pe care trebuie să le respecte prestatorul;

(h) obligaţia prestatorului de a oferi alte servicii specifice împreună cu serviciul său;

(3) Statele membre verifică dacă cerinţele menţionate la alineatul (2) îndeplinesc următoarele condiţii:

(a) nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcţie de cetăţenie sau naţionalitate sau, în ceea ce priveşte societăţile, în funcţie de situarea sediului social;

(b) necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate printr-un motiv imperativ de interes general;

(c) proporţionalitate: cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit; acestea nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectiv urmărit şi nu trebuie să fie posibilă înlocuirea acestor cerinţe cu alte măsuri mai puţin restrictive care permit atingerea aceluiaşi rezultat.

(4) Alineatele (1), (2) şi (3) se aplică legislaţiei în domeniul serviciilor de interes economic general doar în măsura în care aplicarea acestor alineate nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată.

(5) În raportul de evaluare reciprocă prevăzut la articolul 39 alineatul (1), statele membre menţionează următoarele:

(a) cerinţele pe care intenţionează să le menţinăşi motivele pentru care acestea consideră că sunt conforme cu condiţiile stabilite la alineatul (3);

(b) cerinţele care au fost eliminate sau simplificate.

(6) Începând cu 28 decembrie 2006 statele membre nu introduc nici o cerinţă nouă de tipul celor menţionate la alineatul (2), cu excepţia cazului în care cerinţa respectivă îndeplineşte condiţiile stabilite la alineatul (3).

(7) Statele membre adresează o notificare Comisiei cu privire la orice noi acte cu putere de lege şi acte administrative care stabilesc cerinţe prevăzute la alineatul 6 împreună cu motivele legate de acele cerinţe. Comisia comunică dispoziţiile în cauză celorlalte state membre. Notificarea nu împiedică statele membre să adopte dispoziţiile în cauză.

În termen de 3 luni de la primirea notificării, Comisia examinează compatibilitatea noilor dispoziţii cu legislaţia comunitarăşi, după caz, adoptă o decizie prin care solicită statului membru în cauză să renunţe la adoptarea acestora sau să le elimine.

Notificarea unui proiect legislativ naţional în concordanţă cu Directiva 98/34/CE îndeplineşte obligaţia de notificare prevăzută de prezenta directivă.

CAPITOLUL IV

LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

SECŢIUNEA I

Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente acesteia

Articolul 16

Libertatea de a presta servicii

(1) Statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza oferi servicii într-un stat membru altul decât cel în care sunt stabiliţi.

Statele membre în care este prestat serviciul asigură accesul liber la o activitate de servicii şi libera exercitare a acesteia pe teritoriul lor.

Statele membre nu pot condiţiona accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerinţe care nu respectă următoarele principii:

(a) nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie, direct sau indirect, discriminatorii pe motiv de cetăţenie sau, în ceea ce priveşte persoanele juridice, pe motivul privind statul membru în care sunt stabilite;

(b) necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de ordine publică, de siguranţă publică, de sănătate publică sau protecţia mediului;

(c) proporţionalitate: cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit şi nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

(2) Statele membre nu pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre cerinţele următoare:

(a) obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;

(b) obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din partea autorităţilor competente, inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe teritoriul lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte instrumente comunitare;

(c) interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumită formă sau un tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi serviciul în cauză:

(d) aplicarea unui regim contractual special între prestator şi beneficiar care împiedică sau restricţionează prestarea de servicii în mod independent;

(e) obligaţia prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autorităţile lor competente specific pentru exercitarea unei activităţi de servicii;

(f) cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru sănătatea şi siguranţa muncii, care afectează utilizarea echipamentului şi materialelor care fac parte integrantă din serviciul prestat;

(g) restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la articolul 19.

(3) Prezentele dispoziţii nu împiedică statul membru în care se deplasează prestatorul să impună cerinţe în ceea ce priveşte o activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranţă publică, sănătate publică sau protecţia mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauză nu este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul comunitar, propriile norme în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, inclusiv cele stabilite în convenţiile colective.

(4) Până la 28 decembrie 2011, Comisia, în urma consultării statelor membre şi a partenerilor sociali la nivel comunitar, înaintează Parlamentului European şi Consiliului un raport asupra aplicării prezentului articol, în care se va lua în calcul necesitatea propunerii unor măsuri de armonizare privind activităţile de servicii reglementate de prezenta directivă.

Articolul 17

Derogări suplimentare de la libertatea de a presta servicii

Articolul 16 nu se aplică:

(1) serviciilor de interes economic general prestate într-un alt stat membru, printre care:

(a) în sectorul poştal, serviciile reglementate prin Directiva 97/67/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieţei interne a serviciilor poştale ale Comunităţii şi îmbunătăţirea calităţii serviciului1;

(b) în sectorul electricităţii, serviciile reglementate prin Directiva 2003/54/CE2 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică;

(c) în sectorul gazelor serviciile reglementate prin Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European şi a consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale3;

(d) serviciilor de distribuire şi alimentare cu apăşi serviciilor de tratare a apelor uzate;

(e) serviciilor de tratare a deşeurilor;

(2) domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE;

(3) domeniilor reglementate prin Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date4;

(4) domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi5;

(5) activităţii de recuperare judiciară a datoriilor;

(6) domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva 2005/36/CE şi nici cerinţelor din statul membru unde se prestează serviciul care rezervă o activitate unei anumite profesii;

(7) domenii reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/71;

(8) în ceea ce priveşte formalităţile administrative referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi reşedinţa acestora, domenii reglementate prin dispoziţiile Directivei 2004/38/CE care stabileşte formalităţi administrative pe care beneficiari trebuie să le întreprindă la autorităţile competente ale statul membru în care este furnizat serviciul;

(9) în ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe care se deplasează într-un alt stat membru în contextul prestării uni serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite viză sau permis de şedere

1JO L 15, 21.1.1998, p. 14. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Regulamentul (CE) No 1882/2003 (JO L 284, 31.10.2003, p. 1). 2 JO L 176, 15.7.2003, p. 37 Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia Comisiei 2006/653/EC (JO L 270, 29.9.2006, p. 72). 3 JO L 176, 15.7.2003, p. 57. 4 JO L 281, 23.11.1995, p. 31. . Directivă, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) No 1882/2003. 5 JO L 78, 26.3.1977, p. 17. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Actul de aderare din 2003

pentru resortisanţi din ţări terţe care nu intră în sfera de aplicare a regimului de recunoaştere reciprocă prevăzut la articolul 21 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune1 sau posibilitatea de a obliga resortisanţii din ţările terţe de a se prezenta la autorităţile competente din statul membru în care este furnizat serviciul la momentul intrării acestora pe teritoriul său la o dată ulterioară.

(10) în ceea ce priveşte transportul de deşeuri, domenii reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi ieşirea din Comunitatea Europeană2;

(11) drepturilor de autor şi drepturilor conexe, drepturilor reglementate prin Directiva 87/54/CEE din 16 decembrie 1986 privind protecţia juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare3 şi prin Directiva 96/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor de date4, precum şi drepturilor de proprietate industrială;

(12) actelor care, prin lege, necesită intervenţia unui notar;

(13) domeniilor reglementate prin Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2006 privind auditul legal al conturilor anuale şi al conturilor consolidate5;

(14) înmatriculării vehiculelor luate în leasing într-un alt stat membru;

(15) dispoziţiilor privind obligaţiile contractuale şi extracontractuale, inclusiv forma contractelor, determinată în conformitate cu normele dreptului privat internaţional.

Articolul 18

Derogări în cazuri individuale

(1) Prin derogare de la articolul 16 şi doar în împrejurări excepţionale, un stat membru poate să ia, împotriva unui prestator stabilit într-un alt stat membru, măsuri cu privire la siguranţa serviciilor.

(2) Măsurile prevăzute la alineatul (1) pot fi adoptate doar în cazul în care sunt îndeplinite procedura de asistenţă reciprocă stabilită la articolul 35 şi condiţiile următoare:

(a) dispoziţiile naţionale în conformitate cu care se adoptă măsura nu au făcut obiectul armonizării comunitare în domeniul siguranţei serviciilor;

(b) măsurile prevăd un nivel mai înalt de protecţie a beneficiarului decât s-ar prevedea într-o măsură adoptată de statul membru de stabilire în conformitate cu dispoziţiile sale naţionale;

(c) statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau a adoptat măsuri insuficiente în comparaţie cu cele menţionate la articolul 35 alineatul (2);

(d) măsurile sunt proporţionate;

1JO L 239, 22.9.2000, p. 19. Convenţie, astfel cum a fost modificată ulima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1160/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului (JO L 191, 22.7.2005, p. 18). 2 JO L 30, 6.2.1993, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2557/2001 (JO L 349, 31.12.2001, p. 1). 3 JO L 24, 27.1.1987, p. 36. 4 JO L 77, 27.3.1996, p. 20. 5 JO L 157, 9.6.2006, p. 87.

(3) Alineatele (1) şi (2) nu aduc atingere dispoziţiilor stabilite în instrumentele comunitare care garantează libertatea de a presta servicii sau care permit derogări de la aceasta.

SECŢIUNEA 2

Drepturile beneficiarilor de servicii

Articolul 19

Restricţii interzise

Statele membre nu pot impune unui beneficiar cerinţe care restricţionează utilizarea unui serviciu oferit de un prestator stabilit într-un alt stat membru, în special, cerinţele următoare:

(a) obligaţia de a obţine autorizaţie de la autorităţile competente ale acestora sau de a face o declaraţie către acestea;

(b) limite discriminatorii în acordarea ajutoarelor financiare pe motiv că prestatorul este stabilit într-un alt stat membru sau din motive care ţin de situarea locului unde se prestează serviciul.

Articolul 20

Nediscriminare

(1) Statul membru se asigură că beneficiarul nu este supus unor cerinţe discriminatorii bazate pe cetăţenie ori naţionalitate sau pe locul de reşedinţă ori sediul acestuia.

(2) Statele membre se asigură că condiţiile generale de acces la un serviciu care sunt puse la dispoziţia publicului de către prestator nu conţin condiţii discriminatorii referitoare la cetăţenie ori naţionalitate sau locul de reşedinţă ori sediul beneficiarului, încă fără a aduce atingere posibilităţii prevederii unor diferenţe între condiţiile de acces în cazul în care acele diferenţe sunt justificate în mod direct prin criterii obiective.

Articolul 21

Asistenţă acordată beneficiarilor

(1) Statele membre se asigură că beneficiarii pot să obţină în statul membru în care îşi au reşedinţa sau sediul social următoarele informaţii:

(a) informaţii generale cu privire la cerinţele aplicabile în alte state membre în ceea ce priveşte accesul la activităţile de servicii şi exercitarea acestora, în special cele cu privire la protecţia consumatorilor;

(b) informaţii generale cu privire la căile de atac disponibile în cazul unui litigiu între un prestator şi un beneficiar;

(c) detaliile de contact ale asociaţiilor şi organizaţiilor, inclusiv centrele din Reţeaua de centre europene ale consumatorilor, de la care prestatorii sau beneficiarii pot primi asistenţă practică.

După caz, consilierea din partea autorităţilor competente include un ghid simplu explicativ. Informaţiile şi asistenţa se furnizează într-o manieră clarăşi neambiguă, sunt uşor accesibile de la distanţă, inclusiv prin mijloace electronice şi sunt actualizate.

(2) Statele membre pot să încredinţeze sarcina menţionată la alineatul (1) ghişeelor unice sau oricărui organism, cum ar fi centrele Reţelei de centre europene ale consumatorilor, asociaţiilor de consumatori sau Centrelor Euro Info.

Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre numele şi detaliile de contact ale organismelor desemnate. Comisia le transmite tuturor statelor membre.

(3) În vederea îndeplinirii cerinţelor stabilite la alineatele (1) şi (2), organismul sesizat de către beneficiar contactează, în cazul în care este necesar, organismul competent al statului membru în cauză. Acesta din urmă transmite informaţiile solicitate în cel mai scurt termen organismului solicitant care înaintează informaţiile beneficiarului. Statele membre se asigură că aceste organisme îşi acordă asistenţă reciprocăşi adoptă toate măsurile necesare pentru o cooperare eficientă. Împreună cu Comisia, statele membre stabilesc normele practice necesare în vederea punerii în aplicare alineatului (1).

(4) Comisia, în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2), adoptă dispoziţii de aplicare a alineatelor (1), (2) şi (3) al prezentului articol, specificând mecanismele tehnice pentru schimbul de informaţii între organismele diferitelor state membre şi, în special, interoperabilitatea sistemelor de informaţii, luând în considerare standardele comune.

CAPITOUL V

CALITATEA SERVICIILOR

Articolul 22

Informaţii cu privire la prestatori şi la serviciile acestora

(1) Statele membre se asigură că prestatorii pun următoarele informaţii la dispoziţia beneficiarilor:

(a) numele sau denumirea prestatorului, statutul şi forma sa juridică, adresa geografică unde este stabilit şi date care să permită contactarea rapidă a acestuia şi comunicarea directă cu acesta, după caz, prin mijloace electronice;

(b) în cazul în care prestatorul este înscris într-un registru de comerţ sau un alt registru public similar, numele acelui registru şi numărul de înregistrare al prestatorului sau mijloacele de identificare echivalente în acel registru;

(c) în cazul în care activitatea este supusă unui regim de autorizare, datele autorităţii competente sau ale ghişeului unic;

(d) în cazul în care prestatorul exercită o activitate care este supusă TVA, numărul de identificare menţionat la articolul 22 alineatul (1) a celei de-a şasea Directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la

impozitele pe cifra de afaceri -sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare1.

(e) în cazul profesiilor reglementate, orice ordin profesional sau organism similar la care prestatorul este înscris, titlul profesional şi statul membru în care a fost acordat acest titlu;

(f) condiţiile şi clauzele generale, dacă există, utilizate de către prestator;

(g) clauze contractuale, dacă există, utilizate de către prestator cu privire la legislaţia aplicabilă contractului şi/sau instanţele judecătoreşti competente

(h) existenţa unei garanţii post-vânzare neimpusă prin legislaţie;

(i) preţul serviciului în cazul în care preţul este stabilit în prealabil de către prestator pentru un anumit tip de serviciu;

(j) principalele caracteristici ale serviciilor în cazul în care acestea nu reies deja din context

(k) asigurarea sau garanţiile menţionate la articolul 23 alineatul (1) şi, în special detaliile de contact ale asigurătorului sau ale garantului şi acoperirea teritorială.

(2) Statele membre se asigură că informaţiile menţionate la alineatul (1), la alegerea prestatorului:

(a) sunt comunicate de către prestator din propria iniţiativă a acestuia;

(b) sunt uşor accesibile pentru beneficiar în locul prestării serviciului sau al încheierii contractului;

(c) pot fi accesate cu uşurinţă de către beneficiar prin mijloace electronice printr-o adresă oferită de către prestator;

(d) apar în orice documente de informare oferite beneficiarului de către prestator care alcătuiesc

o descriere detaliată a serviciului prestat.

(3) Statele membre se asigură că, la cererea beneficiarului prestatorii oferă următoarele informaţii suplimentare:

(a) preţul serviciului, în cazul în care acesta nu este stabilit în prealabil de către prestator, sau, dacă nu poate fi comunicat un preţ exact, o metodă de calcul a preţului astfel încât acesta să poată fi verificat de către beneficiar, sau un deviz suficient de detaliat;

(b) în ceea ce priveşte profesiile reglementate, o referire la normele profesionale aplicabile în statul membru de stabilire şi mijloacele prin care se poate obţine accesul la acestea;

(c) informaţii cu privire la activităţile multidisciplinare şi parteneriatele acestora care sunt legate de serviciul în cauzăşi cu privire la măsurile luate pentru a evita conflictele de interese. Aceste informaţii se includ în orice document informativ în care prestatorii oferă o descriere detaliată a serviciilor lor;

(d) orice coduri de conduită cărora este supus prestatorul şi adresele la care aceste coduri pot fi consultate prin mijloace electronice, specificând limba în care este scrisă versiunea disponibilă;

(e) în cazul în care un prestator este supus unui cod ce conduită sau este membru al unei asociaţii profesionale sau al unui organism profesional care prevede recurgerea la mijloace extrajudiciare de soluţionare a litigiilor, informaţii în această privinţă. Prestatorul trebuie să indice mijloacele de acces la informaţiile detaliate cu privire la caracteristicile şi condiţiile de utilizare ale mijloacelor extrajudiciare de soluţionare a litigiilor.

(4) Statele membre se asigură că informaţiile pe care trebuie să le ofere un prestator în conformitate cu prezentul capitol sunt puse la dispoziţie sau comunicate în mod clar şi neambiguu şi în timp util înainte de încheierea contractului sau, în absenţa unui contract scris, înainte de prestarea serviciului.

(5) Cerinţele de informare stabilite în prezentul capitol se adaugă cerinţelor deja prevăzute de legislaţia comunitarăşi nu împiedică statele membre să impună cerinţe de informare suplimentare aplicabile prestatorilor stabiliţi pe teritoriile acestora.

(6) Comisia, în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2), poate să precizeze conţinutul informaţiilor prevăzute la alineatele (1) şi (3) din prezentul articol în conformitate cu specificul anumitor activităţi şi poate să precizeze normele practice de aplicare a alineatului (2) din prezentul alineat.

1JO L 145, 13.6.1977, p. 1. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2006/18/CE (JO L 51, 22.2.2006, p. 12).

Articolul 23

Asigurări şi garanţii profesionale

(1) Statele membre pot prevedea că prestatorii ale căror servicii prezintă un risc direct şi specific pentru sănătatea şi siguranţa beneficiarului sau a unei terţe persoane sau pentru securitatea financiară a beneficiarului încheie o asigurare de răspundere profesională corespunzătoare naturii şi gradului de risc, sau oferă o garanţie sau un acord similar echivalent sau comparabil în esenţă în ceea ce priveşte scopul acestuia.

(2) Atunci când un prestator se stabileşte pe teritoriul lor, statele membre nu pot să solicite o asigurare de răspundere profesională sau o garanţie de la prestator în cazul în care acesta este deja acoperit de o garanţie care este echivalentă sau comparabilă în esenţă în ceea ce priveşte scopul acesteia şi acoperirea pe care o oferă în privinţa riscului asigurat, al sumei asigurate sau al plafonului garanţiei, precum şi posibile excluderi de la acoperire, într-un alt stat membru în care prestatorul este deja stabilit. În cazul în care echivalenţa este doar parţială, statele membre pot să solicite o garanţie suplimentară pentru a acoperi aspectele care nu sunt deja acoperite.

În cazul în care un stat membru impune unui prestator stabilit pe teritoriul său să încheie o asigurare de răspundere profesională sau să ofere o altă garanţie, statul membru respectiv acceptă ca mijloace suficiente de probă atestările de acoperire a asigurării eliberate de instituţiile de credit şi asigurătorii stabiliţi în alte state membre.

(3) Alineatele (1) şi (2) nu afectează asigurările profesionale sau sistemele de garanţii prevăzute în alte instrumente comunitare.

(4) Pentru punerea în aplicare a alineatului (1), Comisia, în conformitate cu procedura de reglementare menţionată la articolul 40 alineatul (3), poate să stabilească o listă de servicii care

prezintă caracteristicile menţionate la alineatul (1) al prezentului articol. Comisia, de asemenea, în conformitate cu procedurile menţionate la articolul (40) alineatul (3) poate adopta măsuri cu scopul de a modifica elementele neesenţiale ale prezentei directive completând această directivă, prin stabilirea de criterii comune pentru a defini caracterul corespunzător, faţă de natura şi gradul de risc, al asigurării sau garanţiilor menţionate la alineatul (1) din prezentul articol.

(5) În sensul prezentului articol

-„risc direct şi special” înseamnă un risc care decurge direct din prestarea serviciului,

-„sănătatea şi siguranţa” înseamnă, referitor la un beneficiar sau o terţă persoană, prevenirea decesului sau a unei vătămări corporale grave,

-„securitatea financiară” înseamnă, referitor la un beneficiar prevenirea unor pierderi importante în bani sau din valoarea unui bun,

-„asigurare de răspundere profesională” înseamnă o asigurare încheiată de un prestator în vederea răspunderii potenţiale faţă de beneficiari şi, după caz, terţe părţi, decurgând din prestarea serviciului.

Articolul 24

Comunicările comerciale ale profesiilor reglementate

(1) Statele membre elimină toate interdicţiile totale cu privire la comunicările comerciale ale profesiilor reglementate.

(2) Statele membre asigură că normele profesionale sunt respectate în comunicările comerciale ale profesiilor reglementate, în conformitate cu legislaţia comunitară referitoare, în special, la independenţa, demnitatea şi integritatea profesiei, precum şi la păstrarea secretului profesional conform specificului fiecărei profesii. Normele profesionale cu privire la comunicările comerciale trebuie să fie nediscriminatorii, justificate printr-un motiv imperativ de interes general şi proporţionate.

Articolul 25

Activităţi multidisciplinare

(1) Statele membre asigură că prestatorii nu sunt supuşi unor cerinţe care îi obligă să exercite o anumită activitate specifică în mod exclusiv, sau care limitează exercitarea în comun sau în parteneriate de activităţi diferite.

Cu toate acestea, următorii prestatori pot fi supuşi unor astfel de cerinţe:

(a) profesiile reglementate, în măsura în care este justificat pentru a garanta respectarea normelor care reglementează etica şi conduita profesională, care variază, în funcţie de specificul fiecărei profesii şi, în măsura în care este necesar pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea acestora;

(b) prestatorii de servicii de certificare, acreditare, monitorizare tehnică, servicii de testare sau încercare, în măsura în care este justificat pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea acestora.

(2) În cazul în care sunt autorizate activităţi multidisciplinare între prestatorii menţionaţi la alineatul

(1) literele (a) şi (b), statele membre asigură următoarele:

(a) prevenirea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor între anumite activităţi;

(b) garantarea independenţei şi a imparţialităţii cerute de anumite activităţi;

(c) normele care reglementează etica şi conduita profesională pentru diferite activităţi sunt compatibile între ele, în special în ceea ce priveşte secretul profesional.

(3) În raportul menţionat la articolul 39 alineatul (1), statele membre indică ce prestatori se supun cerinţelor stabilite la alineatul (1) al prezentului articol, conţinutul acestor cerinţe şi motivele pentru care acestea le consideră justificate.

Articolul 26

Politica de calitate a serviciilor

(1) Statele membre, în cooperare cu Comisia, iau măsuri adiacente pentru a-i încuraja pe prestatori să acţioneze voluntar pentru a asigura calitatea prestării serviciilor, în special prin utilizarea uneia dintre următoarele metode:

(a) certificare sau evaluare a activităţiilor de către organisme independente sau acreditate;

(b) elaborarea propriei lor carte a calităţii sau participarea la carte ale calităţii sau etichete de calitate elaborate de către organismele profesionale la nivel comunitar.

(2) Statele membre asigură că informaţia cu privire la semnificaţia anumitor etichete şi criteriile după care se aplică etichetele şi alte mărci ale calităţii referitoare la servicii pot fii accesate uşor de către prestatori şi beneficiari.

(3) Statele membre, în cooperare cu Comisia, iau măsuri adiacente pentru a încuraja ordinele profesionale, precum şi camerele de comerţ, asociaţiile meşteşugăreşti şi asociaţiile de consumatori de pe teritoriul lor să coopereze la nivel comunitar pentru a promova calitatea prestării serviciilor, în special prin facilitarea evaluării competenţei unui prestator.

(4) Statele membre, în cooperare cu Comisia, iau măsuri adiacente pentru încurajarea dezvoltării evaluărilor independente, în special, de către asociaţiile de consumatori, în ceea ce priveşte calitatea şi defectele prestării serviciilor şi, în special, dezvoltarea la nivel comunitar a unor încercări şi testări comparative şi comunicarea rezultatelor.

(5) Statele membre, în cooperare cu Comisia, încurajează dezvoltarea unor standarde europene voluntare cu scopul de a facilita compatibilitatea între serviciile oferite de către prestatori din diferite state membre, informarea beneficiarului şi calitatea serviciilor.

Articolul 27

Soluţionarea litigiilor

(1) Statele membre iau măsurile generale necesare pentru a asigura că prestatorii furnizează detalii de contact, în special o adresă poştală, un număr de fax sau adresă email şi un număr de telefon la care toţi beneficiarii, inclusiv cei care reşedinţa sau sediul social într-un alt stat membru le pot adresa o reclamaţie sau o solicitare de informaţii în legătură cu serviciul prestat. Prestatorii pun la dispoziţie adresa legală în cazul în care aceasta nu este adresa obişnuită pentru corespondenţă.

Statele membre iau măsurile generale necesare pentru a asigura că prestatorii răspund reclamaţiilor menţionate la primul paragraf în cel mai scurt termen posibil şi fac dovadă de diligenţă pentru a găsi

                        o soluţie satisfăcătoare.

                        Statele membre iau măsurile generale necesare pentru a asigura că prestatorii sunt obligaţi să demonstreze respectarea obligaţiilor stabilite în prezenta directivă în ceea ce priveşte furnizarea de informaţii şi că informaţiile sunt exacte.

                        În cazul în care se cere o garanţie financiară pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti, statele membre recunosc o garanţie echivalentă constituită la o instituţie de credit sau asigurător stabilit într-un alt stat membru. Astfel de instituţii de credit trebuie să fie autorizate într-un stat membru în conformitate cu Directiva 2006/48/CE şi astfel de asigurători trebuie să fie autorizaţi, în conformitate, după caz, cu prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă1 şi cu Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şia Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă2.

                        Statele membre iau măsurile generale necesare pentru a asigura că prestatorii care sunt supuşi unui cod de conduită sau sunt membrii au unei asociaţii sau ai unui organism profesional care prevede recurgerea la metode extrajudiciare de soluţionate a litigiilor îi informează pe beneficiari în această privinţă şi menţionează acest lucru în orice document în care sunt prezentate serviciile lor în detaliu, indicând în ce mod se poate obţine accesul la informaţiile detaliate asupra caracteristicilor şi condiţiilor de utilizare a unui astfel de mecanism.

CAPITOLUL VI

COOPERARE ADMINISTRATIVĂ

Articolul 28

Asistenţa reciprocă – obligaţii generale

(1) Statele membre îşi acordă asistenţă reciprocăşi adoptă măsuri de cooperare eficientă pentru a asigura controlul prestatorilor şi al serviciilor pe care le prestează.

(2) În sensul prezentului capitol, statele membre desemnează unul sau mai multe puncte de legătură, ale căror detalii de contact se comunică celorlalte state membre şi Comisiei. Comisia publicăşi actualizează cu regularitate lista punctelor de legătură.

(3) Cererile de informare şi cererile de efectuare a unor verificări, inspecţii şi investigaţii în temeiul prezentului capitol se motivează în mod corespunzător, precizând, în primul rând, motivul cererii. Informaţiile schimbate se utilizează numai în scopul pentru care au fost cerute

(4) În cazul primirii unei cereri de asistenţă din partea autorităţilor competente dintr-un alt stat membru, statele membre se asigură că prestatorii stabiliţi pe teritoriul lor transmit autorităţilor lor

1JO L 228, 16.8.1973, p. 3. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/68/EC a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 323, 9.12.2005, p. 1). 2 JO L 345, 19.12.2002, p. 1. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/68/CE.

competente toate informaţiile necesare pentru controlul activităţii lor în conformitate cu legislaţia lor naţională.

(5) În cazul unor dificultăţi privind îndeplinirea unei cereri de informare sau în efectuarea de verificări, inspecţii sau investigaţii, statul membru în cauză informează rapid statul membru solicitant în vederea găsirii unei soluţii.

(6) Statele membre furnizează informaţiile cerute de către alte state membre sau de către Comisie prin mijloace electronice şi în cel mai scurt termen.

(7) Statele membre asigură că registrele în care prestatorii sunt înscrişi şi care pot fi consultate de către autorităţile competente pe teritoriul lor, pot fi, de asemenea, consultate, în aceleaşi condiţii de către autorităţile competente echivalente ale celorlalte state membre.

(8) Statele membre comunică Comisiei informaţii cu privire la cazuri în care alte state membre nu îşi îndeplinesc obligaţia de asistenţă reciprocă. În cazul în care este necesar, Comisia adoptă măsurile adecvate, inclusiv procedurile prevăzute la articolul 226 din tratat, pentru a asigura că statele membre în cauză îşi îndeplinesc obligaţia de asistenţă reciprocă. Comisia informează periodic statele membre în legătură cu funcţionarea dispoziţiilor cu privire la asistenţa reciprocă.

Articolul 29

Asistenţa reciprocă – obligaţii generale pentru statul membru de stabilire

(1) În ceea ce îi priveşte pe prestatorii care oferă servicii într-un alt stat membru, statul membru de stabilire furnizează informaţii cu privire la prestatorii stabiliţi pe teritoriul său, atunci când acest lucru i se solicită de către alt stat membru şi, în special, confirmă că un prestator este stabilit pe teritoriul acestuia şi, că potrivit informaţiilor sale, nu îşi exercită activităţile în mod ilegal.

(2) Statul membru de stabilire efectuează verificările, inspecţiile şi investigaţiile cerute de un alt stat membru şi îl informează pe acesta cu privire la rezultate şi, după caz, cu privire la măsurile luate. În acest scop, autorităţile competente acţionează în limitele competenţelor care le sunt conferite în statul lor membru. Autorităţile competente pot decide cu privire la măsurile cele mai potrivite care trebuie luate în fiecare caz individual pentru a răspunde cererii unui alt stat membru.

(3) În momentul în care ia cunoştinţă de un comportament sau de acte precise ale unui prestator stabilit pe teritoriul său, care prestează servicii în alte state membre care, potrivit informaţiilor sale, ar putea cauza un prejudiciu grav sănătăţii sau siguranţei persoanelor sau mediului, statul membru de stabilire informează toate celelalte state membre şi Comisia în cel mai scurt termen.

Articolul 30

Controlul de către statul membre de stabilire în cazul deplasării temporare a unui prestator într-un alt stat membru

(1) În ceea ce priveşte cazurile nereglementate prin articolul 31 alineatul (1), statul membru de stabiliment asigură că respectarea cerinţelor lui este controlată în conformitate cu atribuţiile de control prevăzute în legislaţia sa naţională, în special prin măsuri de control la locul de stabilire al prestatorului.

(2) Statul membru de stabilire nu se abţine să adopte măsuri de control sau de punere executare pe teritoriul său pe motiv că serviciul a fost prestat sau a cauzat prejudicii într-un alt stat membru.

(3) Obligaţia stabilită la alineatul (1) nu implică pentru statul membru de stabilire de a efectua verificări şi controale factuale pe teritoriul statului membru ude se prestează serviciul. Astfel de verificări şi controale se efectuează de către autorităţile statului membru unde operează temporar prestatorul la cererea autorităţilor statului membru de stabilire, în conformitate cu articolul 31.

Articolul 31

Controlul de către statul membru în care se prestează serviciul în cazul deplasării temporare a prestatorului

(1) În ceea ce priveşte cerinţele naţionale care pot fi impuse în temeiul articolelor 16 şi 17, statul membru în care se prestează serviciu este responsabil de controlul activităţii prestatorului pe teritoriul său. În conformitate cu legislaţia comunitară, statul membru în care se prestează serviciul:

(a) ia toate măsurile necesare pentru a asigura că prestatorul îndeplineşte cerinţele legate de accesul la activitatea respectivăşi de exercitarea acesteia;

(b) efectuează verificări, inspecţii şi investigaţii necesare pentru controlul serviciului prestat.

(2) În ceea ce priveşte cerinţele altele decât cele menţionate la alineatul (1), în cazul în care un prestator se deplasează temporar într-un alt stat membru pentru a presta un serviciu fără a fi stabilit acolo, autorităţile competente ale statul respectiv participă la controlul prestatorului în conformitate cu alineatele (3) şi (4).

(3) La cererea statului membru de stabilire, autorităţile competente ale statului membru în care se prestează serviciul efectuează toate verificările, inspecţiile şi investigaţiile necesare pentru a asigura o control efectiv de către statul membru de stabilire. Autorităţile competente acţionează în limita competenţelor care le sunt conferite în statul lor membru. Autorităţile competente pot decide cu privire la măsurile cele mai potrivite care trebuie luate în fiecare caz individual pentru a răspunde cererii statului membru de stabilire.

(4) Din propria lor iniţiativă, autorităţile competente ale statului membru unde este prestat serviciul poate efectua verificări, inspecţii şi investigaţii la faţa locului cu condiţia ca acele verificări, inspecţii şi investigaţii să nu fie discriminatorii, să nu fie motivate de faptul că prestatorul este stabilit într-un alt stat membru şi să fie proporţionate.

Articolul 32

Mecanism de alertă

(1) În cazul în care unui stat membru i se aduc la cunoştinţă acte sau împrejurări grave şi precise referitoare la o activitate de servicii care ar putea cauza un prejudiciu grav sănătăţii sau siguranţei persoanelor sau mediului pe teritoriul său sau pe teritoriul altor state membre, statul membru respectiv informează cu privire la aceasta statul membru de stabilire, celelalte state membre în cauzăşi Comisia în cel mai scurt termen.

(2) Comisia promoveazăşi participă la instituirea unei reţele europene a autorităţilor din statele membre în vederea punerii în aplicare a alineatului (1).

(3) Comisia adoptăşi actualizează cu regularitate, în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2) norme detaliate cu privire la administrarea reţelei menţionate la alineatul

(2) al prezentului articol.

Articolul 33

Informaţii cu privire la buna reputaţie a prestatorilor

(1) Statele membre comunică, la cererea unei autorităţi competente din alt stat membru, informaţii în conformitate cu legislaţia lor naţională cu privire la acţiunile disciplinare sau administrative sau la sancţiunile penale şi decizii referitoare la insolvabilitate sau bancrută frauduloasă luate de autorităţile competente împotriva unui prestator care privesc în mod direct competenţa prestatorului sau fiabilitatea profesională. Statul membru care comunică informaţiile îl informează pe prestator în această privinţă.

O cerere în temeiul primului alineat trebuie să fie motivată în mod corespunzător, în special în ceea ce priveşte motivul cererii de informare.

(2) Sancţiunile şi acţiunile referitoare la alineatul (1) se comunică doar dacă a fost luată o decizie definitivă. În ceea ce priveşte alte decizii executorii menţionate la alineatul (1), statul membru care comunică informaţiile specifică dacă o anumită decizie este definitivă sau s-a introdus o cale de atac împotriva acesteia. În acest caz statul membru în cauză ar trebui să indice data la care se aşteaptă pronunţarea hotărârii asupra căii de atac.

În plus, statul membru specifică dispoziţiile de drept intern în temeiul cărora prestatorul a fost condamnat sau sancţionat.

(3) Punerea în aplicare a alineatelor (1) şi (2) trebuie să respecte normele cu privire la protecţia datelor cu caracter personal şi drepturile garantate persoanelor condamnate sau sancţionate în statele membre în cauză, inclusiv în cazul ordinelor profesionale. Orice informaţie publică în acest sens trebuie să fie accesibilă consumatorilor.

Articolul 34

Măsuri adiacente

(1) Comisia, în cooperare cu statele membre, instituie un sistem electronic pentru schimbul de informaţii între statele membre, luând în considerare sistemele de informaţii existente.

(2) Statele membre, cu asistenţa Comisiei, adoptă măsuri adiacente pentru facilitarea schimbului de funcţionari însărcinaţi cu punerea în aplicare a asistenţei reciproce şi formarea acestor funcţionari, inclusiv formarea lingvisticăşi în informatică.

(3) Comisia evaluează necesitatea stabilirii unui program multianual în vederea organizării schimburilor de funcţionari şi a formării menţionate.

Articolul 35

Asistenţa reciprocă în cazul derogărilor individuale

(1) În cazul în care un stat membru intenţionează să adopte o măsură în conformitate cu articolul 18, procedura stabilită la alineatele 2 – 6 din prezentul articol se aplică fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor prealabile şi actele îndeplinite în cadrul unei cercetări penale.

(2) Statul membru menţionat la alineatul (1) solicită statului membru de stabilire să adopte măsuri împotriva prestatorului respectiv, oferind toate informaţiile relevante cu privire la serviciul în cauză şi la împrejurările cazului.

Statul membru de stabilire verifică în cel mai scurt termen dacă prestatorul operează în mod legal şi verifică faptele care se află la originea cererii. Acesta informează statul membru solicitant în cel mai scurt termen în legătură cu măsurile adoptate sau avute în vedere sau, după caz, motivele pentru care nu a luat nici o măsură.

(3) În urma comunicării de către statul membru de stabilire după cum se prevede la al doilea paragraf din alineatul (2), statul membru solicitant adresează o notificare Comisiei şi statului membru de stabilire în legătură cu intenţia sa dea adopta măsuri, indicând următoarele:

(a) motivele pentru care consideră că măsurile adoptate sau avute în vedere de statul membru de stabilire sunt neadecvate;

(b) motivele pentru care consideră că măsurile pe care intenţionează să le adopte îndeplinesc condiţiile stabilite la articolul 18.

(4) Măsurile nu pot fi adoptate decât după un termen de cincisprezece zile lucrătoare de la data notificării prevăzute la alineatul (3).

(5) Fără a aduce atingere posibilităţii pentru unu stat membru solicitant să adopte măsurile în cauză după expirarea termenului stabilit la alineatul (4), Comisia, în cel mai scurt termen, examinează compatibilitatea cu legislaţia comunitară a măsurilor notificate.

În cazul în care Comisia ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu legislaţia comunitară, aceasta adoptă o decizie, solicitând statului membru în cauză de a se abţine să adopte măsurile propuse sau să suspende urgent măsurile în cauză.

(6) În caz de urgenţă, un stat membru care intenţionează să adopte o măsură poate deroga de la alineatele (2), (3) şi (4). În astfel de cazuri, măsurile se notifică în cel mai scurt termen Comisiei şi statului membru de stabilire, indicând motivele pentru care statul membru consideră că există urgenţă.

Articolul 36

Dispoziţii de aplicare

În conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (3), Comisia adoptă dispoziţiile de aplicare care au ca obiect modificarea elementelor neesenţiale din prezentul capitol completându-l prin stabilirea termenelor prevăzute la articolele 28 şi 35. Comisia adoptă, de asemenea, în conformitate cu procedura menţionată la articolul 40 alineatul (2), normele practice pentru schimbul de informaţii prin mijloace electronice între statele membre şi, în special dispoziţiile referitoare la interoperabilitatea sistemelor de informaţii.

CAPITOLUL VII

PROGRAMUL DE CONVERGENŢĂ

Articolul 37

Coduri de conduităla nivel comunitar

(1) Statele membre, în cooperare cu Comisia iau măsuri adiacente pentru a încuraja elaborarea la nivel comunitar, în special de către ordinele, organismele şi asociaţiile profesionale a unor coduri de conduită care să faciliteze prestarea de servicii sau stabilirea unui prestator într-un alt stat membru , în conformitate cu legislaţia comunitară.

(2) Statele membre asigură ca aceste coduri de conduită menţionate la alineatul (1) să fie accesibile la distanţă prin mijloace electronice.

Articolul 38

Armonizare suplimentară

Comisia evaluează până la 28 decembrie 2010 posibilitatea prezentării unor propuneri de instrumente de armonizare privind următoarele sectoare:

(a) accesul la activităţi de recuperare judiciară a datoriilor;

(b) servicii de securitate privatăşi transport de bani şi obiecte de valoare.

Articolul 39

Evaluare reciprocă

(1) Până la 28 decembrie 2009, statele membre prezintă un raport Comisiei, conţinând informaţiile specificate în următoarele dispoziţii:

(a) articolul 9 alineatul (2), cu privire la regimurile de autorizare;

(b) articolul 15 alineatul (5), cu privire la cerinţele care trebuie evaluate;

(c) articolul 25 alineatul (3), cu privire la activităţile multidisciplinare.

(2) Comisia înaintează rapoartele prevăzute la alineatul (1) statelor membre, care în termen de şase luni de la primirea acestora îşi prezintă observaţiile asupra fiecăruia dintre rapoarte. În acelaşi termen Comisia consultă părţile interesate cu privire la aceste rapoarte.

(3) Comisia prezintă rapoartele şi observaţiile statelor membre comitetului menţionat la articolul 40 alineatul (1), care poate face observaţii.

(4) Având în vedere observaţiile menţionate la alineatele (2) şi (3), Comisia, până la 28 decembrie 2010 prezintă un raport de sinteză Parlamentului European şi Consiliului, însoţit, după caz, de propuneri pentru iniţiative suplimentare.

(5) Până la 28 decembrie 2009, statele membre prezintă un raport Comisiei cu privire la cerinţele naţionale a căror aplicare ar putea intra sub incidenţa articolului 16 alineatul (1) al treilea paragraf şi a alineatul (3) prima teză, indicând motivele pentru care consideră că aplicarea acelor cerinţe îndeplineşte criteriile menţionate la articolul 16 alineatul (1) paragraful al treilea şi alineatul (3) prima teză.

Statele membre transmit, apoi Comisiei orice modificări ale cerinţelor lor, inclusiv cerinţe noi, după cum s-a menţionat mai sus, însoţite de motivele acestora.

Comisia comunică cerinţele astfel transmise celorlalte state membre. Această transmitere nu împiedică adoptarea de către statele membre a dispoziţiilor în cauză. Comisia furnizează o dată pe an, analize şi orientări cu privire la aplicarea acestor dispoziţii în contextul prezentei directive.

Articolul 40

Procedura comitetului

(1) Comisia este asistată de un comitet.

(2) Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele (5) şi (7) din Decizia 1999/468/CE, cu respectarea dispoziţiilor articolului 8 din decizia menţionată. Perioada prevăzută la articolul (5) alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabileşte la trei luni.

(3) Atunci când se face trimitere la prezentul alineat se aplică articolul 5a alineatele (1) – (4) şi articolul (7) din decizia 1999/468/CE cu respectarea dispoziţiilor articolului 8 din decizia menţionată.

Articolul 41

Clauza de revizuire

Comisia până la data de 28 decembrie 2011 şi din trei în trei ani după acea dată, prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport complet asupra aplicării prezentei directive. Acest raport, în conformitate cu articolul 16 alineatul (4) are ca obiect în special aplicarea articolului 16. Acesta examinează, de asemenea, necesitatea unor măsuri suplimentare pentru aspectele excluse din sfera de aplicare a prezentei directive. Acesta este însoţit, după caz, de propuneri de modificare a prezentei directive în vederea realizării pieţei interne pentru servicii.

Articolul 42

Modificarea Directivei 98/27/CE

În anexa la Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor1, se adaugă următorul punct:

„(13) Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile pe piaţa internă (JO L 376, 27.12.2006, p. 36)”.

Articolul 43

1JO L 166, 11.6.1998, p. 51. Directivă, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/29/CE.

Protecţia datelor cu caracter personal

Implementarea şi aplicarea prezentei directive şi, în special, dispoziţiile cu privire la control respectă normele privind protecţia datelor cu caracter personal prevăzute de Directiva 95/46/CE şi Directiva 2002/58/CE.

CAPITOLUL VIII

DISPOZIŢII FINALE

Articolul 44

Transpunerea

(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 28 decembrie 2009.  Comisiei îi sunt comunicate de îndată de către statele membre textele dispoziţiilor respective.  Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziţii, ele conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 45

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul oficial al Uniunii Europene. 

Articolul 46

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Strasbourg, 12 decembrie 2006.

Pentru Parlamentul European                                                                   Pentru Consiliu  

Preşedintele                                                                                                                 Preşedintele

J. BORRELL FONTELLES                                                                                   M. PEKKARINEN

descarca fisierul DIRECTIVA 2006/123/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI